paronomază

PARONOMÁZĂ, paronomaze, s. f. Figură de stil constând în asocierea de paronime; paronomasie. – Din fr. paronomase.

PARONOMÁZĂ, paronomaze, s. f. Figură de stil constând în asocierea de paronime; paronomasie. – Din fr. paronomase.

!paronomáză (pa-ro-/par-o-) s. f., g.-d. art. paronomázei; pl. paronomáze

paronomáză s. f. (sil. mf. par-), g.-d. art. paronomázei; pl. paronomáze

PARONOMÁZĂ s. (rar) paronomasie. (~ este o construcție stilistică.)

PARONOMÁZĂ s.f. Figură de stil care constă în alăturarea de cuvinte asemănătoare ca formă, dar cu înțeles deosebit; paronomasie. [Cf. fr. paronomase, gr. paronomasia].

PARONOMÁZĂ s. f. figură de stil, constând în alăturarea de cuvinte asemănătoare ca formă, dar cu înțeles deosebit; paronomasie. (< fr. paronomase, lat., gr. paronomasia)

PARONOMÁZĂ ~e f. Figură de stil constând în folosirea paronimelor pentru a obține anumite efecte expresive. /<fr. paronomase

paronomază f. întrebuințare în aceeaș propozițiune de vorbe analoge, după formă și diferite după sens.

paronomazíe f. (vgr. paronomasia, d. pará, alăturea, și ónoma, nume. V. antonomazie). Ret. Figură care consistă în întrebuințarea vorbelor care seamănă la sunet, ca: mor și de frică și de frig. – Fals paronomáză (fr. paronomase). V. retorică.

PARONOMAZĂ s. (rar) paronomasie. (~ este o construcție stilistică.)

paronomază (gr. paronomasia „cuvinte aproape asemănătoare”), figură de stil bazată pe paronimie și care constă în folosirea unor paronime în același enunț, în așa fel încât similitudinea sonoră dintre cuvinte produce surpriza unei oarecare relații semantice aparente, care ar îndreptăți enunțul; mai ales că unele paronime pot avea chiar radical comun (A): „Cine-mparte parte-și face.”; „Qui s’assemble se ressemble.”; „Traduttore traditore.”