năvală

NĂVÁLĂ, năvale, s. f. 1. Faptul de a se îngrămădi (cu grabă) undeva; înghesuială, îmbulzeală; (concr.) mulțime de oameni sau de obiecte (în mișcare). ♦ Loc. vb. A da năvală = a năvăli. 2. Faptul de a se repezi undeva, spre sau în ceva; mișcare impetuoasă, fugă. ♦ Grabă, iuțeală, zor. ♦ (Adverbial) În chip năvalnic, impetuos. 3. Faptul de a se repezi la cineva cu intenții agresive. 4. Izbucnire, răbufnire (extrem de violentă); revărsare abundentă (și violentă). – Din năvăli (derivat regresiv).

NĂVÁLĂ, năvale, s. f. 1. Faptul de a se îngrămădi (cu grabă) undeva; înghesuială, îmbulzeală; (concr.) mulțime de oameni sau de obiecte (în mișcare). ♦ Loc. vb. A da năvală = a năvăli. 2. Faptul de a se repezi undeva, spre sau în ceva; mișcare impetuoasă, fugă. ♦ Grabă, iuțeală, zor. ♦ (Adverbial) În chip năvalnic, impetuos. 3. Faptul de a se repezi la cineva cu intenții agresive. 4. Izbucnire, răbufnire (extrem de violentă); revărsare abundentă (și violentă). – Din năvăli (derivat regresiv).

NĂVÁLĂ s. f. 1. Faptul de a năvăli (asupra cuiva); atac, asalt, invazie; (concretizat) mulțime de oameni care năvălesc, se îmbulzesc. Strigătul uriaș al mulțimii se umflă, crescu, străpuns deodată ca de multe ace subțiri, de o salvă de împușcături. Năvala se opri. DUMITRIU, N. 110. Viteazul cu-a sa pală Face drum printre năvală Și pătrunde prin săgeți. ALECSANDRI, P. II 16. Dealul Cătălinei... se numește astfel, de pe numele unei prințese romîne, care scăpase de o năvală dușmănească în vîrful lui. NEGRUZZI, S. I 183. Năvala se trase înapoi spăimîntată de piepturile goale ale vitejilor. BĂLCESCU, O. II 132. ◊ Expr. A da năvală = a năvăli. Călărașii dau năvală, manevrînd prin mulțime. BUJOR, S. 127. Și cum starea oștii noastre o știa, fără-ndoială, Mikloș, chiar în acea noapte, peste noi dădu năvală. DAVILA, V. V. 34. Calul atunci dă năvală asupra ursului. CREANGĂ, P. 198. ♦ (În metafore și comparații, în legătură cu verbe de mișcare) Goană impetuoasă. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. Călări și pe jos. DELAVRANCEA, S. 195. Aleargă năvală nebună. Împrăștie singur pe cîți îi adună, Cutreieră cîmpul. COȘBUC, P. I 206. În dușmanii Moldovei acu să-ntrați năvală, Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste! ALECSANDRI, P. III 222. 2. Năpădire, pornire impetuoasă, copleșitoare, care nu poate fi stăvilită. E o năvală de sunete scurte, puternice, făcînd aproape să trepideze pămîntul. BOGZA, C. O. 164. Afară se simțea năvala vîntului. SADOVEANU, P. S. 39. Titu asculta năvala de vorbe, uluit mai ales de înfățișarea omului. REBREANU, R. I 162. ◊ Fig. Din năvala de neologisme se vor ciurui cele necesare exprimării precise. SADOVEANU, E. 38. ◊ (În legătură cu abstracte) Abramovici avu o năvală de bucurie. SAHIA, N. 73.

năválă s. f., g.-d. art. năválei; pl. năvále

năválă s. f., g.-d. art. năválei; pl. năvále

NĂVÁLĂ s. v. asalt.

NĂVÁLĂ ~e f. 1) Înaintare impetuoasă (mai ales, prin surprindere) asupra dușmanului. * A da ~ a) a năvăli; b) a se repezi. 2) Pătrundere masivă a unei armate într-o țară străină cu scopuri de cotropire; invazie. 3) Mișcare nestăvilită. ~a apelor. 4) (despre ființe) Îngrămădire (grăbită) într-un singur loc. * La pomană, ~ se spune, când cineva caută să beneficieze de ceva fără cheltuieli. /v. a năvăli

năval n. (poetic) năvală: Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval AL.

năvală f. 1. atac neașteptat; 2. invaziune, irupțiune. [Abstras din năvălì].

năválă f., pl. e (sîrb. navala, invaziune; rus. naval, neplăcere neașteptată. V. val 1). Atac subit, irupțiune, ĭuruș, șarjă. Invaziune, incursiune. A da năvală, a năvăli, a te repezĭ.

*șárjă f., pl. e (fr. charge, d. charger, a încărca). Atac impetuos în bătălie, maĭ ales cu călărimea. Semnal de șarjă: a suna șarja. – Curat rom. năvală.

NĂVALĂ s. (MIL.) asalt, atac, iureș, năvălire, (înv. și reg.) șturm. (~ dată împotriva cetății.)