nărui

NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuși; spec. a (se) ruina. ♦ Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; p. ext. a muri (prăbușindu-se). – Et. nec.

NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuși; spec. a (se) ruina. ♦ Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; p. ext. a muri (prăbușindu-se). – Et. nec.

NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. A se dărîma, a se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli; (despre construcții) a se ruina, a se dărăpăna. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. SADOVEANU, O. VI 73. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. HOGAȘ, M. N. 223. ◊ Tranz. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. CARAGIALE, O. III 100. ♦ (Despre ființe) A se prăbuși, a cădea; p. ext. a muri. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. PAS, L. I 257. Îi crăpa vreun porc... se năruia vreun cal. ȘEZ. XVIII 199. – Prez. ind. și: năruiesc (GALACTION, O. I 202).

năruí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. nắrui, 3 nắruie, imperf. 3 sg. năruiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să nắrui, 3 să nắruie

năruí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie, imperf. 3 sg. năruiá

NĂRUÍ vb. 1. v. dărâma. 2. v. prăbuși.

năruí (-uésc, năruít), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

A NĂRUÍ năruiésc tranz. A face să se năruiască. /Orig. nec.

A SE NĂRUÍ mă năruiésc intranz. 1) (despre maluri, povârnișuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se surpa; a se ponorî; a se dărâma. 2) și fig. A se răsturna la pământ (din cauza pierderii punctului de sprijin); a se surpa. /Orig. nec.

năruì v. Mold. a (se) surpa: pe pământ lor li se pare, că se nărue tot cerul EM. [Origină necunoscută].

nắrui și -ĭesc v. tr. (vsl. nyrati, a se scufunda. V. norcă). Surp, prăbușesc. Mă surp: zidurile malurile s’aŭ năruit din pricina apeĭ. – Și înăruĭesc (Șez 30, 199).

NĂRUI vb. 1. a (se) dărăpăna, a (se) dărîma, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hîi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (Casa s-a ~ de tot.) 2. a cădea, a se dărîma, a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (înv.) a se îmburda. (S-a ~ casa pe ei.)