noian

NOIÁN, noiane, s. n. 1. Cantitate, volum mare din ceva; belșug. ♦ Mulțime, număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene. 2. Întindere mare de apă; nemărginire, imensitate. 3. Genune, abis, hău. [Pr.: no-ian. – Pl. și: noianuri] – Et. nec.

NOIÁN, noiane, s. n. 1. Cantitate, volum mare din ceva; belșug. ♦ Mulțime, număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene. 2. Întindere mare de apă; nemărginire, imensitate. 3. Genune, abis, hău. [Pr.: no-ian. – Pl. și: noianuri] – Et. nec.

NOIÁN, noiane, s. n. 1. Cantitate mare. (Fig.) Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea. HOGAȘ, M. N. 156. Iți pare rău dumitale C-ai picurat o nedejde peste un noian de jale? HASDEU, R. V. 73. ♦ Mulțime, număr mare. Brazi și fagi uriași... ridicau în slăvi noian de vreascuri și de crengi. GALACTION, O. I 210. Stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici și rău zidite. EMINESCU, N. 33. ◊ (În legătură cu abstracte) Din ce noian de doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! SADOVEANU, E. 14. Un noian de amintiri trecu prin capul lui. BUJOR, S. 44. 2. Întindere mare de apă, imensitate, nemărginire. Peste vîrful munților, Prin ceața măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Și din noian de ape puteri au dat scînteii. EMINESCU, O. I 115. ♦ Întindere de teren inundabil, care în timpul viiturilor constituie un loc de reproducere a peștilor, iar în timpul verii este loc de pășune. 3. Genune, abis, hău; străfund. Așteptam pe fiece minut să mă prăbușesc în noianul gol și fără fund de subt picioarele mele. HOGAȘ, M. N. 53. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! EMINESCU, O. I 184. – Pl. și: noianuri (TOPÎRCEANU, B. 35, NEGRUZZI, S. II 284).

noián s. n., pl. noiáne

noián s. n., pl. noiáne

NOIÁN s. 1. v. nămete. 2. v. mulțime.

NOIÁN s. v. abis, adânc, apă, mare, ocean, prăpastie, puhoi, șuvoi, torent.

noián (noiánuri), s. n. – 1. (Înv.) Golf. – 2. Mare, largul mării; puzderie. Origine necunoscută. Relația cu alb. ujanë „ocean”, din uf „apă” (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Pușcariu, Dacor., III, 387; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeași sursă, rom. nu ar conserva terminația -an (› -în). După ipoteza puțin sigură a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de *loian < sl. loj- „a curge”; după Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohë „ploaie”. Legat de ceh. noŕe „abis”, după Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanța înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf”; cel modern de „larg al mării”, ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulație populară. Dacă ar fi așa, s-ar putea porni de la naie „navă”, *năian „loc pentru nave” (ca ochian „instrument pentru ochi”).

NOIÁN ~e n. 1) Cantitate sau număr mare; mulțime. ~ul anilor. 2) Întindere fără margini; nemărginire; nesfârșit; imensitate. 3) Adâncime foarte mare; neant; prăpastie; abis; hău. [Sil. no-ian] /cf. alb. ujanë

noian n. Mold. 1. mare largă, ocean: fu noian întins de ape? EM.; 2. fig. abis: din noianul veșniciei ești tu sol de mângăiere? AL. [Origină necunoscută].

noĭán n., pl. urĭ și noĭene. Br. Cîmpie întinsă inundabilă (Ant. P.). Fig. Imensitate, haos: pe a mărilor noĭanurĭ (Con. 277), noĭan de cărțĭ, de grijĭ. V. ocean 2.

noian s. v. ABIS. ADÎNC. MARE. OCEAN. PRĂPASTIE. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

NOIAN s. nămete, troian, (prin Mold.) sul. (Un ~ de zăpadă.)

noián, noiane, s.n. – Cantitate mare, belșug. ♦ (mit.) Noianu, personaj fantastic în mitologia locală; un fel de vârcolac: „Pă Soare zâcem că-l mânâncă Noianu” (Memoria, 2002; Nănești). – Et. nec. (Șăineanu, DER, DEX); cf. alb. ujanë (MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. ujanë.