mânecuță

MÂNECÚȚĂ, mânecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui mânecă (1). 2. (La pl.) Manșete (detașabile) încheiate cu un șnur trecut printr-un șir de inele, care fac parte din costumul liturgic al arhimandriților și se poartă peste mânecile stiharului. [Var.: (reg.) mânicúță s. f.] – Mânecă + suf. -uță.

MÂNICÚȚĂ s. f. v. mânecuță.

MÂNECÚȚĂ, mânecuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui mânecă (1). 2. (La pl.) Un fel de manșete (detașabile) lungi până la cot, care se poartă peste mâneci, pentru a le proteja. [Var.: (reg.) mânicúță s. f.] – Mânecă + suf. -uță.

MÂNICÚȚĂ s. f. v. mânecuță.

MÎNECÚȚĂ, mlnecuțe, s. f. (Rar) 1. Diminutiv al lui mînecă. 2. (Numai la pl.) Un fel de manșete mobile, lungi pînă la cot, care se pun peste mîneci. – Variantă: (Mold.) mînicúță s. f.

MÎNICÚȚĂ s. f. v. mînecuță.

mânecúță s. f., g.-d. art. mânecúței; pl. mânecúțe

mânecúță s. f., g.-d. art. mânecúței; pl. mânecúțe

MÂNECÚȚĂ s. 1. (la pl.) mânecare (pl.). (~ purtate de funcționari.) 2. (BIS.) mânecar, rucaviță, (înv.) naracliță.

MÂNECÚȚĂ ~e f. (diminutiv de la mânecă) la pl. Manșete (detașabile) lungi până la cot care se poartă peste mâneci în scop protector. /mânecă + suf. ~uță

*manșétă f., pl. e (fr. manchette, dim. d. manche, mînecă. V. mînecă). Acea parte a mîneciĭ cămășiĭ care e la pumn și care poate fi și mobilă. – Vulg. și manjetă, (rus. manžéta). Ar fi maĭ frumos mînecuță.

mînecúță f., pl. e (d. mînecă). Pl. Un fel de manșete brodate cu aur (numite și rucavițe) pe care le poartă preuțiĭ cînd oficiază.

MÎNECUȚĂ s. 1. (la pl.) mînecare (pl.). (~ purtate de funcționari.) 2. (BIS.) mînecar, rucaviță, (înv.) naracliță.

mânecúță, mânecuțe s. f. Obiect de îmbrăcăminte preoțesc în formă de manșetă care se poartă peste mâneci; rucaviță, mânecar. – Din mânecă + suf. -uță.