mâncărică

MÂNCĂRÍCĂ, mâncărele, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui mâncare (3). 2. (Reg.) Tocană. – Mâncare + suf. -ică.

MÂNCĂRÍCĂ, mâncărele, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui mâncare (3). 2. (Reg.) Tocană. – Mâncare + suf. -ică.

MÎNCĂRÍCĂ s. f. 1. (Familiar) Diminutiv al lui mîncare (2). Seara cînd se întoarseră, găsiră mîn- cărică și fierturică gata. ISPIRESCU, L. 337. Despre odihnă, mincărică și băuturică să n-ai grijă. CARAGIALE, O. VII 267. 2. (Mold.) Tocană.

mâncărícă (fam.) s. f., g.-d. art. mâncărícii; pl. mâncăréle, art. mâncărélele

mâncărícă s. f., pl. mâncăréle

MÂNCĂRÍCĂ s. (reg.) mâncărioară, mâncăriță, mâncărușă. (O ~ cu carne.)

MÂNCĂRÍCĂ s. v. tocană.

mâncărică f. l. fam. un fel de bucate de carne cu legume; 2. mâncare.

mîncărícă f., pl. ele (dim. d. mîncare). Fam. Mîncare, bucate.

MÎNCĂRICĂ s. (reg.) mîncărioară, mîncăriță, mîncărușă. (O ~ cu carne.)

mîncărică s. v. TOCANĂ.