metaforă

METÁFORĂ, metafore, s. f. Figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine; p. gener. figură de stil. – Din lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore.

METÁFORĂ, metafore, s. f. Figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine; p. gener. figură de stil. – Din lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore.

METÁFORĂ, metafore, s. f. Figură de stil care constă în a da unui cuvînt o semnificație nouă, în virtutea unei comparații subînțelese. O, muza mea... De ce te-ai dus de lîngă mine? Ți-am prins în părul inelat Vreo floare artificială? Te-am ofensat Cu vreo metaforă banală? TOPÎRCEANU, M. 3. Putem să ne lipsim de cuvinte prea aspre... chiar cînd sînt întrebuințate ca metafore. GHEREA, ST. CR. I 17. Poeții... nu găseau în univers destule metafore și comparațiuni pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, N. 66.

metáforă s. f., g.-d. art. metáforei; pl. metáfore

metáforă s. f., g.-d. art. metáforei; pl. metáfore

METÁFORĂ s.f. Figură de stil care constă în a atribui unui cuvânt un înțeles nou pe baza unei comparații subînțelese. [Cf. lat., gr. metaphora, it. metafora, fr. métaphore].

METÁFORĂ s. f. figură de stil constând în a atribui unui cuvânt un înțeles nou pe baza unei comparații subînțelese. (< fr. métaphore, lat., gr. metaphora, it. metafora)

METÁFORĂ ~e f. Figură de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă. /<lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore

metaforă f. figură de retorică prin care se transportă o vorbă dela sensul propriu la cel figurat: ex. leu pentru viteaz, în floarea vieții.

*metáforă f., pl. e (lat. metáphora, d. vgr. metaphorá, transport, translațiune). Ret. O comparațiune prescurtată, figura pin care se transportă o vorbă din înțelesu propriŭ în cel figurat, ca: lumina învățăturiĭ, floarea etățiĭ. V. retorică.

metaforă (gr. metaphora „transport”, „transfer”), figură de stil care constă în denumirea „obiectului” (lucru, ființă, acțiune) cu un cuvânt impropriu, și anume cu numele altui „obiect” asemănător, folosit nu ca noțiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat (comparat) (A): „O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.” (Eminescu) Cuvântul „floare”, însoțit de determinanții întregului vers, folosit în loc de „cavalerii cruciați”; „umbra crucii”, în loc de „creștinătate”; „uraganul”, în loc de „războiul”, evocă noțiunile respective nu ca sinonime, ci ca imagini, exprimând numai unele însușiri ale obiectului: tinerețea soldaților cruciați, vestiți și prin iscusință războinică, credința creștină, caracterul impetuos și pustiitor al războiului pornit de Baiazid.

metaforă fonetică, sin aliterație.