marmora

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură hârtiei, lemnului etc. prin anumite procedee tehnice. – Din marmoră (după fr. marbre).

MÁRMORĂ s. f. v. marmură.

MÁRMURĂ, (2) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, folosită la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Pl. și: (2) marmuri. – Var.: mármoră s. f., (înv.) mármor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură hârtiei, lemnului etc. prin anumite procedee tehnice. – Din marmoră (după fr. marbre).

MÁRMORĂ s. f. v. marmură.

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură, colorînd materialul prin anumite procedee.

MÁRMORĂ s. f. v. marmură.

marmorá (a ~) vb., ind. prez. 3 marmoreáză

marmorá vb., ind. prez. 1 sg. marmoréz, 3 sg. și pl. marmoreáză

MARMORÁ vb. I. tr. A colora dând aspect de marmură (unui material). [< germ. marmorieren].

MÁRMORĂ s.f. v. marmură.

MARMORÁ vb. tr. a da aspect de marmură (unui material. (< germ. marmorieren)

A MARMORÁ ~éz tranz. (materiale) A face să capete aspect de marmură; a face să fie ca de marmură. ~ piatra de construcție. /Din marmură

marmorá v. a da hârtiei colori variate.

mármură și (lit.) -oră f., pl. ĭ (lat. marmor, d. vgr. mármaros; it. marmo, pv. marme, fr. marbre, sp. mármol, pg. marmore). Un fel de peatră văroasă foarte dură (în general albă) care se poate cĭopli și netezi și din care se fac statue ș. a. Statuă saŭ alt obiect de marmură. A rămînea de marmură, a rămînea înmărmurit, împetrit, înlemnit. – În L. V. marmure (art. mármurea). Și m.: stîlpiĭ și mármuriĭ (Dos.).

mármoră, marmore, s.f. – (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș, se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935: 83). – Var. a lui marmură (< lat. marmor, -oris, cf. it. marmo, port. marmore, DER, DEX, MDA).

mármoră, s.f. – (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935, 83). – Lat. marmor, cf. it. marmo, smármol, port. marmore (DER).

LA MÁRMORA-FERRÉRO, Alfonso, marchiz di (1804-1878), general și om politic italian. Ca ministru de Război (1848-1859), a reorganizat armata piemonteză. În Războiul Sardo-Austriac (1848-1849) s-a afirmat în bătăliile de la Pastrengo (3 apr. 1848), Borghetto și Peschiera (mai 1848). Comandant al armatei Piemontului (1855-1856) în Războiul Crimeii. Prim-min. al Regatului Sardiniei (1859-1860) și al Italiei (1864-1866). Comandant șef al armatei în Războiul Prusiano-Italo-Austriac, a fost înfrânt la Custozza (24 iun. 1866).

MARMURĂ (MARMORĂ) (lat. marmor, -oris) s. f. 1. Rocă metamorfică complet cristalizată, alcătuită în cea mai mare parte din calcit sau dolomit, albă sau colorată, datorită impurităților în roz, cenușiu, verde, negru etc. Se utilizează ca material de construcție în sculptură, la fabricarea diverselor obiecte decorative etc. 2. Bucată de marmură (1) prelucrată (ex. statuie, element de arhitectură etc.).