maieutică

MAIEÚTICĂ s. f. (La Socrate) Arta de a scoate la iveală în cursul discuțiilor filosofice, prin întrebări neașteptate, adevărul. [Pr.: -ie-u-] – Din fr. maïeutique.^[1]

MAIEÚTICĂ s. f. Metodă prin care se urmărește ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor, a dialogului. [Pr.: -ie-u-] – Din fr. maïeutique.

maieútică (-ie-u-) s. f., g.-d. art. maieúticii

maieútică s. f. (sil. -ie-u-), g.-d. art. maieúticii

MAIEÚTICĂ s.f. Metodă întrebuințată de Socrate în discuțiile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi. [Pron. ma-ie-u-. / cf. fr. maïeutique, cf. gr. maieutike – priceperea de a moși].

MAIEÚTICĂ s. f. (la Socrate) arta de a scoate la iveală în discuțiile filozofice, prin întrebări dibace, adevărurile pe care se presupune că interlocutorul le-ar poseda fără să-și dea seama. (< fr. maïeutique, gr. maieutike)