logofeți

LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea Cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida Divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii. Logofăt de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful Cancelariei domnești. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist. 3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din ngr. logothétis.

LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii. Logofăt de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist. 3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din ngr. logothétis.

LOGOFẮT, logofeți, s. m. 1. (Învechit) Titlu de mare demnitar în ierarhia boierilor romîni din timpul orînduirii feudale. Mihnea porunci pivnicerilor să iasă și să-l lase singur cu logofătul. ODOBESCU, S. A. 97. Lăpușneanul se puse în capul mesei, avînd în dreapta pe logofătul Trotușan. NEGRUZZI, S. I 150. Continuatorul lui Miron a fost fiul său, logofătul Nicolaie Costin. BĂLCESCU, O. I 62. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întîiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmînd după «ban». Miron Costin, care au fost mai pre urmă logofăt mare. BĂLCESCU, O. I 184. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = maestru de ceremonii. Logofăt de taină = secretar particular domnesc. Logofătul său de taină (secretarul)... îi dete în mînă o scrisoare. FILIMON, C. 140. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Învechit) Secretar, scriitor (într-o cancelarie). (Ironic) Logofete brînză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări. CREANGĂ, A. 11. 3. (În orînduirea burghezo-moșierească) Vătaf; (mai demult) căpetenia isprăvniceilor și a feciorilor boierești din serviciul unei moșii, însărcinat cu supravegherea lor și cu transmiterea ordinelor date de stăpîn. Domnul Cristea i-a trimis veste printr-un logofăt călare. SADOVEANU, M. C. 137. Logofătul, zice mereu... că boierul se ține de vorbă cînd făgăduiește. REBREANU, R. I 205. Logofete Ioane... Am venit să mă jăluiesc. ALECSANDRI, T. I 212.

făt-logofắt s. m., pl. feți-logoféți

ftóri-logofắt v. vtóri-logofắt

logofắt s. m., pl. logoféți

máre-logofắt s. m., art. márele-logofắt; pl. mari-logoféți, art. márii-logoféți

!tréti-logofắt s. m., pl. tréti-logoféți

vtóri-logofắt / ftóri-logofắt s. m., pl. vtóri-logoféți / ftóri-logoféți

făt-logofăt s. m., pl. feți-logoféți

ftóri-logofăt/vtóri-logofăt s. m.

logofăt s. m., pl. logoféți

máre-logofăt s. m., art. márele-logofăt; pl. mári-logoféți

tretí-logofăt s. m.

LOGOFĂT s. 1. v. diac. 2. v. vătaf.

LOGOFĂT s. v. administrator, vechil.

logofắt (logoféți), s. m. – 1. În vechea organizare socială, nobil de prim rang, președinte al sfatului și păstrător al sigiliului principatului; cancelar. – 2. (Înv.) Ministru în diferite ramuri administrative: logofătul dreptății, ministru de justiție; logofătul Credinței, ministru al cultelor; logofăt de obiceiuri, maestru de ceremonii. – 3. Secretar, scrib. – 4. (Munt.) Administrator de moșie. – 5. (Mold.) Lacheu. – 6. Titlu ironic dat tinerilor intelectuali sau celor cu pretenții intelectuale. – Mr. logothet. Ngr. λογοθέτης, parțial prin intermediul sb. logotetĭ, logofetĭ (Murnu 33; Tiktin; cf. Vasmer Gr., 91), cf. tc. logofet. Sec. XIV. – Der. logofeteasă, s. f. (nevastă de logofăt); logofețel, s. m. (scrib, copist); logofeție, s. f. (demnitatea de logofăt).

LOGOFẮT ~éți m. 1) (în evul mediu în Țara Românească și în Moldova; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Boier cu funcția de președinte al divanului, care avea în grijă pecetea domnească și întocmirea hrisoavelor domnești. 2) Șef al cancelariei domnești. 3) înv. Slujbaș într-o cancelarie însărcinat cu copierea și întocmirea actelor; copist; pisar; scrib. 4) Supraveghetor al slugilor de la o curte boierească. /<ngr. logothétis

Evstratie (Logofătul) m. bărbat instruit și înalt demnitar sub Vasile-Lupu, a compilat Pravila acestui Domn și Letopisețul lui Urechia.

făt-logofăt m. făt-frumos: făt-logofete, cu netede plete, cu părul de aur AL.

Gheorgache (Logofătul) m. cărturar moldovean, scrise în 1762: Condica obiceiurilor vechi și noi a prea înălțaților Domni al Moldovei.

logofăt m. od. 1. intâiul boier, prezident al Divanului (în Muntenia Logofătul venia după marele Ban), întocmia documentele și era mai marele peste ispravnici; 2. ministrul, mai ales de justiție: logofătul credinței (bisericesc), al dreptății; logofăt de obiceiuri, maestrul de ceremonii al palatului domnesc; logofăt de taină, secretar domnesc; 3. titlu onorific ce se da boierilor cari steteau la țară; 4. (de divan) scriitor de documente; 5. secretar, copist: logofeți de taină; 6. astăzi: a) notar într’o comună rurală: logofăt de sat; b) cel însărcinat cu transmiterea ordinelor în administrațiunea unei moșii. [Gr. mod LOGOTHÉTES]. V. făt-logofăt.

Tăuț (Logofătul) m. mare cancelar sub Ștefan cel Mare și sub fiul său Bogdan: el încheiă în 1510 un tractat de pace între Sigismund al Poloniei și Bogdan, apoi în 1513 fu trimis la Constantinopole să închine de bună voie Moldova Turcilor.

Văcarescu m. ilustră familie română care a dat Munteniei o pleiadă de poeți: 1. (Banul Ienăchițâ), fruntașul învățaților români din sec. XVIII, autorul primei Gramatici române (1787) și a unei Istorii a împăraților otomani (1740-1799); 2. (Clucerul Alecu), fiul celui precedent, exilat din țară și mort în temnițele Turciei către 1795; 3. (Logofătul Nicolaie), al doilea fiu al lui Ienăchiță (mort 1830); 4. (Logofătul Iancu), fiul lui Alecu, inaugurează poezia română modernă (1786-1863).

logofắt m., pl. ețĭ (ngr. logothétis, d. vgr. logothétes [lógos, cuvînt, socoteală, și tithemi, pun]; vsl. logotheiŭ, turc. loghofet). Vechĭ. Cancelar, ministru (primu boĭer, prezident al divanuluĭ, redactoru documentelor și șefu ispravnicilor. În Țara Românească el venea în rang îndată după marele ban). Marele logofăt, prezidentu divanuluĭ; al doĭlea logofăt, vice-prezidentu divanuluĭ; al treilea logofăt, secretaru mareluĭ logofăt. Logofătu credințeĭ, ministru de culturĭ (bisericile și școalele). Logofătu dreptățiĭ, ministru de justiție. Logofătu de obiceĭurĭ, maestru de ceremoniĭ al curțiĭ domneștĭ. Logofăt de taĭnă, secretar (maĭ ales domnesc), copist. Logofăt de divan, scriitor de documente. Titlu onorific boĭerilor de la țară. Azĭ Munt. Pop. Notar (numit și logofăt de sat). Iconom, intendent ș. a. (la țară). Mold. Fecĭor boĭeresc. Fig. Iron. Intelectual, tînăr maĭ spălat, scriitoraș ș. a. (căruĭa i se zice: Logofete, brînză în bete, lapte acru’n călămărĭ, chiŭ și vaĭ pin buzunărĭ, adică „e foarte sărac cu asemenea meserie”). V. boĭer.

a logofețí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. logofețésc

LOGOFĂT s. 1. (IST.) diac, grămătic, pisar, scrib, scriitor, uricar. (~ în cancelariile domnești din țările române.) 2. vătaf, (înv.) epistat, ispravnic. (~ de moșie.)

logofăt s. v. ADMINISTRATOR. VECHIL.

EUSTRATIE Logofătul (?-c. 1646), boier dregător și cărturar din Moldova. La porunca domnului Vasile Lupu a tradus în grecește „Pravila aleasă”, care constituie prima parte a „Cărții românești de învățătură” tipărită la Iași, în 1646. Presupus autor al unui „Letopiseț moldovenesc”, pe care l-ar fi cunoscut și folosit Grigore Ureche.