ipotecă

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție de la debitor, în cazul când acesta nu își plătește în termen datoria. – Din fr. hypothèque.

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție de la debitor, în cazul când acesta nu își plătește în termen datoria. – Din fr. hypothèque.

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. (În economia capitalistă, cu privire la bunuri imobile) A da în garanție la contractarea unui împrumut, printr-un act legal, încheiat de părți în fața autorităților judiciare. Și-a ipotecat moșia.

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. (În economia capitalistă) Drept real care grevează un imobil pentru a se garanta plata unei creanțe; faptul de a ipoteca. Moșia mare și bogată... lăsată pe mîna vechililor și încărcată de ipoteci. C. PETRESCU, Î. I 11.

ipotecá (a ~) vb., ind. prez. 3 ipotecheáză

ipotécă s. f., g.-d. art. ipotécii; pl. ipotéci

ipotecá vb., ind. prez. 1 sg. ipotechéz, 3 sg. și pl. ipotecheáză; conj. prez. 3 sg. și pl. ipotechéze

ipotécă s. f., g.-d. art. ipotécii; pl. ipotéci

IPOTECÁ vb. (JUR.) (înv.) a supune. (A ~ un imobil.)

IPOTÉCĂ s. (JUR.) (pop.) zălog. (Are o ~ pe casă.)

IPOTECÁ vb. I. tr. A supune (un imobil etc.) unei ipoteci. [P.i. 3,6 -chează. / cf. fr. hypothéquer].

IPOTÉCĂ s.f. Drept real care grevează un imobil, un teren etc. al cărui proprietar l-a dat ca garanție creditorului său; faptul de a ipoteca. [Cf. fr. hypothèque, lat. hypoteca, gr. hypoteke].

IPOTECÁ vb. a supune (un imobil etc.) unei ipoteci. (< fr. hypothéquer)

IPOTÉCĂ s. f. mod de garantare cu bunuri imobiliare (clădiri, terenuri etc.) a unui credit. (< fr. hypothèque, lat. hypotheca, gr. hypotheke)

ipotécă (ipotéci), s. f. – Drept pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție. Gr. ὑποθήϰη (sec. XIX), și apoi din fr. hypothèque. – Der. (h)ipoteca, vb. (a pune ipotecă); (h)ipotecar, adj. (care are drept de ipotecă).

A IPOTECÁ ~chéz tranz. (bunuri imobile) A împovăra cu o ipotecă; a supune unei ipoteci; a greva. /<fr. hypothéquer

IPOTÉCĂ ~ci f. Garanție acordată unui creditor, prin care acesta are dreptul real asupra unui bun imobiliar (egal în valoare cu un împrumut) care aparține debitorului. /<fr. hypothéque, lat. hypoteca

amanet n. 1. obiect depus ca garanție: și-a pus casa amanet; 2. persoană lăsată drept garanție: își deteră copii amanet unul altuia BĂLC. [Turc. AMANET: ca termen juridic, amanet a căutat să înlocuească pe zălog, ce figurează în vechea legislațiune, și la rândul său începe să fie înlocuit de neologismul ipotecă].

ipotecà v. 1. a supune la ipotecă; 2. a da drept ipotecă.

ipotecă f. drept dat creditorului pe un imobil al debitorului său.

*ipotécă f., pl. ĭ (vgr. ῾ypothéke, depozit, amanet, d. ῾ypotithemi, pun dedesupt; lat. hypothéca. V. teacă). Jur. Amanetarea unuĭ imobil, drept dat creditoruluĭ asupra unuĭ imobil al debitoruluĭ luĭ și care nu se perde dacă debitoru vinde orĭ lasă altuĭa acest imobil.

*ipotechéz, a -cá v. tr. (d. ipotecă; fr. hypothéquer). Jur. Pun ipotecă: șĭ-a ipotecat casa ca să capete banĭ cu împrumut. Fig. Angajez, leg: a ipoteca viitoru.

IPOTECA vb. (JUR.) (înv.) a supune. (A ~ un imobil.)

IPOTECĂ s. (JUR.) (pop.) zălog. (Are o ~ pe casă.)