intercondiționare

INTERCONDIȚIONÁ, pers. 3 intercondiționează, vb. I. Refl. și intranz. (Despre fenomene, procese, elemente ale unui sistem etc.) A fi într-un raport de interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționa.

INTERCONDIȚIONÁRE, intercondiționări, s. f. Interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

INTERCONDIȚIONÁ, pers. 3 intercondiționează, vb. I. Refl. și intranz. (Despre fenomene, procese, elemente ale unui sistem etc.) A fi într-un raport de interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționa.

INTERCONDIȚIONÁRE, intercondiționări, s. f. Legătură și condiționare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc.; interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

*intercondiționá (a ~) (-ți-o-) vb., ind. prez. 3 intercondiționeáză

*intercondiționáre (-ți-o-) s. f., g.-d. art. intercondiționắrii; pl. intercondiționắri

intercondiționá vb., ind. prez. 3 sg. intercondiționeáză

intercondiționáre s. f., g.-d. art. intercondiționării

INTERCONDIȚIONÁRE s.f. Interdependență. [Pron. -ți-o-. / < inter- + condiționare].

INTERCONDIȚIONÁ vb. refl., intr. a se condiționa reciproc. (< fr. interconditionner)

intercondiționáre s. f. Stabilirea unor raporturi complexe de interdependență ◊ „Analiza intercondiționării factorilor naturali, economici, demografici, sociali și tehnici.” Sc. 11 X 67 p. 1; v. și Mag. 26 V 79 p. 2 (din inter- + condiționare; cf. rus. vzaimoobuslovlennosti; El. Carabulea în SMFC III p. 3538; DN3, DEX-S)

INTERCONDIȚIONÁRE s. f. (< intercondiționá < inter + condiționa, cf. fr. conditionner, it. condizionare): raport de condiționare reciprocă între subiect și predicat; raport de dependență reciprocă, de presupunere reciprocă, de definire a subiectului prin predicat și, invers, a predicatului prin subiect. Tot un fel de i. este și raportul dintre propozițiile coordonate sau cel existent între propozițiile subordonate și regentele lor. Fenomenul este propriu expresiei și conținutului unui cuvânt, semnificantului și semnificatului acestuia (v.).