intenționare

INTENȚIONÁ, intenționez, vb. I. Tranz. A avea intenția; a plănui, a dori, a proiecta, a avea de gând. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. intentionner. Cf. it. intenzionare.

INTENȚIONÁ, intenționez, vb. I. Tranz. A avea intenția; a plănui, a dori, a proiecta, a avea de gând. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. intentionner. Cf. it. intenzionare.

INTENȚIONÁ, intenționez, vb. I. Tranz. A avea intenția, a avea de gînd, a plănui. L-ai ajutat indirect să-și facă o carieră... mai bună decît aceea de profesor, cum intenționa el. C. PETRESCU, C. V. 106. – Pronunțat: -ți-o-.

intenționá (a ~) (-ți-o-) vb., ind. prez. 3 intenționeáză

intenționá vb. (sil. -ți-o-), ind. prez. 1 sg. intenționéz, 3 sg. și pl. intenționeáză

INTENȚIONÁ vb. a plănui, a proiecta, a-și propune, a voi, a vrea, (pop.) a chiti, (înv. și reg.) a sfătui, (reg.) a scăpa, (prin Bucov.) a scoposi, (înv.) a așeza, a cugeta, a izvodi, (fig., în Mold. și Transilv.) a cumpăni. (~ să plece la mare.)

INTENȚIONÁ vb. I. tr. A avea în intenție, a avea de gând. [Pron. -ți-o-. / < intenție].

INTENȚIONÁ vb. tr. a avea în intenție, a plănui, a dori. (< fr. intentionner)

A INTENȚIONÁ ~éz tranz. A avea în intenție; a proiecta în gând. [Sil. -ți-o-] /<fr. intentionner

INTENȚIONA vb. a plănui, a proiecta, (pop.) a chiti, (înv. și reg.) a sfătui, (reg.) a scăpa, (prin Bucov.) a scoposi, (înv.) a așeza, a cugeta, a izvodi, (fig., în Mold. și Transilv.) a cumpăni. (~ să plece la mare.)