insulta

INSULTÁ, insúlt, vb. I. Tranz. A aduce cuiva o insultă; a ofensa, a jigni. – Din fr. insulter, lat. insultare.

INSÚLTĂ, insulte, s. f. Cuvânt sau faptă injurioasă la adresa cuiva; ofensă, jignire, injurie. – Din fr. insulte.

INSULTÁ, insúlt, vb. I. Tranz. A aduce cuiva o insultă; a ofensa, a jigni. – Din fr. insulter, lat. insultare.

INSÚLTĂ, insulte, s. f. Cuvânt sau faptă injurioasă la adresa cuiva; ofensă, jignire, injurie. – Din fr. insulte.

INSULTÁ, insúlt, vb. I. Tranz. A aduce cuiva (prin vorbe sau fapte) o insultă; a ocărî, a ofensa, a jigni. M-a insultat!... Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. ◊ Fig. Și ale bătrîneței albi plete insultînd. BOLINTINEANU, O. 203.

INSÚLTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mișcă nemulțumit mustățile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziția de drepți... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119.

insultá (a ~) vb., ind. prez. 3 insúltă

insultă s. f., g.-d. art. insúltei; pl. insúlte

insultá vb., ind. prez. 1 sg. insúlt, 3 sg. și pl. insúltă

insúltă s. f., g.-d. art. insúltei; pl. insúlte

INSULTÁ vb. v. jigni.

INSÚLTĂ s. v. jignire.

INSULTÁ vb. I. tr. A aduce (cuiva) o insultă; a jigni. [P.i. insúlt, 3,6 -tă. / < fr. insulter, cf. lat. insultare].

INSÚLTĂ s.f. Jignire, ofensă. [< fr. insulte].

INSULTÁ vb. tr. a aduce (cuiva) o insultă; (fig.) a brava cu insolență. (< fr. insulter)

INSULTĂ s. f. jignire, ofensă, injurie. (< fr. insulte)

A INSULTÁ insúlt tranz. (persoane) A trata cu insulte; a înjosi prin vorbe sau prin purtare nedemnă; a jigni; a ofensa. /<fr. insulter, lat. insultare

INSÚLTĂ ~e f. Vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; jignire; ofensă; injurie. [G.-D. insultei] /<fr. insulte

insultà v. a ocărî cu fapta sau cu vorba, a ofensa pe față.

insultă f. 1. ofensare cu vorbe sau fapte; 2. atac brusc.

*insúlt, a -á v. tr. (lat. in-sultare, d. saltare, a sălta. V. exult, re-zult). Ultragiez, spun cuĭva cuvinte injurioase. Fig. Fam. Acest orator insultă auzu oamenilor, vorbește foarte prost.

*insúltă f., pl. e (fr. insulte, d. mlat. insultus, insultă, saŭ derivat d. verbu a insulta). Acțiunea de a insulta, vorbă injurioasă adresată cuĭva.

INSULTA vb. a jigni, a ofensa, a ultragia, (livr.) a invectiva, a vexa, (pop.) a sudui, (fig.) a atinge, a răni, (livr. fig.) a leza.

INSULTĂ s. afront, injurie, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare.