inimioară

INIMIOÁRĂ, inimioare, s. f. 1. Diminutiv al lui inimă; inimucă, inimuță. 2. Mistrie mică, ascuțită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. – Inimă + suf. -ioară.

INIMIOÁRĂ, inimioare, s. f. 1. Diminutiv al lui inimă; inimucă, inimuță. 2. Mistrie mică, ascuțită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. – Inimă + suf. -ioară.

INIMIOÁRĂ, inimioare, s. f. 1. Diminutiv al lui inimă. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. Ce dor greu supune Inimioara ta? ALECSANDRI, P. I 197. Rău mă doare inimioara De copii, de soțioară. id. P. P. 197. 2. Mistrie mică, ascuțită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. – Pronunțat: -mioa-.

inimioáră (-mioa-) s. f., g.-d. art. inimioárei; pl. inimioáre

inimioáră s. f. (sil. -mioa-), g.-d. art. inimioárei; pl. inimioáre

INIMIOÁRĂ s. (pop.) inimucă, inimuță.

INIMIOÁRĂ ~e f. (diminutiv de la inimă) Mistrie mică, ascuțită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. / inimă + suf. ~oară

inimĭoáră (oa dift.) f., pl. e. Dim. d. inimă.

INIMIOARĂ s. (pop.) inimucă, inimuță.