imprecație

IMPRECÁȚIE, imprecații, s. f. Blestem; ocară. ♦ Figură de stil care conține un blestem. – Din fr. imprécation, lat. imprecatio.

IMPRECÁȚIE, imprecații, s. f. (Livr.) Blestem; ocară. ♦ Figură de stil care conține un blestem. – Din fr. imprécation, lat. imprecatio.

IMPRECÁȚIE, imprecații, s. f. Blestem; injurie, ocară. Profesorul mai rosti cîteva imprecații... și plecă furtunos. PAS, Z. IV 168. Dincolo, un grup... care izbucnea în imprecații și deznădăjduite strigăte. CAMIL PETRESCU, P. V. 16. Începe a pierde răbdarea și a rosti un șir de imprecații. ALECSANDRI, O. P. 93.

imprecáție (-ți-e) s. f., art. imprecáția (-ți-a), g.-d. art. imprecáției; pl. imprecáții, art. imprecáțiile (-ți-i-)

imprecáție s. f. (sil. -ți-e), art. imprecáția (sil. -ți-a), g.-d. art. imprecáției; pl. imprecáții, art. imprecáțiile (sil. -ți-i)

IMPRECÁȚIE s. v. blestem.

IMPRECÁȚIE s. v. înjurătură.

IMPRECÁȚIE s.f. Blestem; injurie, ocară. ♦ Figură de stil care conține un blestem. [Gen. -iei. / cf. fr. imprécation, lat. imprecatio].

IMPRECÁȚIE s. f. 1. blestem; injurie, ocară. 2. figură de stil care conține un blestem. (< fr. imprécation, lat. imprecatio)

IMPRECÁȚIE ~i f. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem. 2) Cuvânt sau expresie prin care cuiva i se dorește răul; blestem. 3) Figură de stil care conține astfel de cuvinte sau expresii. [G.-D. imprecației; Sil. im-pre-ca-ți-e] /<lat. imprecatio, ~onis, fr. imprecation

imprecați(un)e f. 1. invocarea răsbunării divine în contra cuiva; 2. figură de retorică prin care se invoacă nenorociri asupra cuiva.

*imprecațiúne f. (lat. imprecatio, -ónis). Blestem, maledicțiune. Ret. O figură pin care ĭnvocĭ nenorocire asupra cuĭ-va, cu alte cuvinte, tot blestem, ca: bată-l Dumnezeŭ! – Și -áție.

IMPRECAȚIE s. blestem, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.)

imprecație s. v. ÎNJURĂTURĂ.

imprecație (execrație) sau blestem (lat. imprecatio „rugăciune împotriva cuiva”), figură de stil în care se enunță, la modul imperativ, dorința pedepsirii unei persoane sau a unei colectivități, vinovată fie față de cel ce formulează rugăciunea, fie față de societate ori de patrie. Este o figură cu o evoluție istorică, ajunsă astăzi, ca și alte figuri în desuetitudine (I). Sin. execrație.