huluire

HULUÍ vb. IV v. hurui.

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.

URUÍ1 vb. IV v. hurui.

HULUÍ, pers. 3 húluie, vb. IV. V. hurui.

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.

URUÍ1 vb. IV v. hurui.

HULUÍ vb. IV v. hurui.

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) huluí (SLAVICI, N. I 55), (1) uruí (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.

URUÍ1 vb. IV v. hurui.

huruí (a ~) vb., ind. prez. 3 húruie, imperf. 3 sg. huruiá; conj. prez. 3 să húruie

huruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá

HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.

A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.

huluí, pers. 3 sg. huluiéște, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.

huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].

húruĭ, a -í v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.

hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

huruí, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).