hâmâi

HĂMĂÍ, pers. 3 hắmăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini) A lătra. [Prez. ind. și: hămăiește. – Var.: hâmâí vb. IV] – Ham1 + suf. -ăi.

HÂMÂÍ vb. IV v. hămăi.

HĂMĂÍ, pers. 3 hắmăie (hămăiește), vb. IV. Intranz. (Despre câini) A lătra. [Var.: hâmâí vb. IV] – Ham1 + suf. -ăi.

HÂMÂÍ vb. IV V. hămăi.

HĂMĂÍ, pers. 3 hămăie și hâmăiește, vb. IV. Intranz. (Despre cîini) A lătra. Cît de neliniștiți hămăiesc cînii, cînd luna, răsărind, plimbă pe imașuri umbrele răzlețe ale nourilor. CAMILAR, TEM. 43. Un cîne se repede hămăind; apoi deodată tace. SADOVEANU, O. IV 13. Dulăul... mai hămăia din cînd în cînd neîncrezător și răgușit. REBREANU, R. I 93. – Variantă: hîmîí (DELAVRANCEA, S. 6) vb. IV.

HÎMÎÍ vb. IV v. hămăi.

hămăí (a ~) vb., ind. prez. 3 hắmăie, imperf. 3 sg. hămăía; conj. prez. 3 să hắmăie

hămăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. hămăie, imperf. 3 sg. hămăiá

HĂMĂÍ vb. v. lătra.

A HĂMĂÍ pers. 3 hămăie intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a face „ham-ham”; a lătra. 2) fig. fam. peior. (despre oameni) A vorbi mult (pe un ton de ceartă); a lătra. /ham + suf. ~ăi

hămăì v. Mold. a lătra: cănd hămăià, nu-i auziai glasul AL. [V. ham!].

hắmăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. ham-ham; rus. gámkatĭ). Fam. Latru, maĭ ales fără motiv apropiat, cum fac cîniĭ la lună.

HĂMĂI vb. a lătra, (pop.) a bate, (reg.) a blehăi, (prin Ban.) a puidăi, (Mold.) a zăpăi. (Cîinii ~.)