găman

găman smf, (rar) a [At: BARONZI, L. I, 108 / Pl: ~i / E: nct] 1-2 (Fam) Mâncău.

GĂMÁN, gămani, s. m. (Pop.) Bărbat foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

GĂMÁN, gămani, s. m. (Pop.) Om foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

GĂMÁN, gămani, s. m. (Familiar) Om lacom, care mănîncă mult; mîncăcios, mîncău. Vara, cînd poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele. SLAVICI, N. I 251. ◊ (Adjectival) Un copilandru găman... se îndopase cu coacăze și avusese încurcătură de mațe. M. I. CARAGIALE, C. 76.

gămán (pop.) s. m., pl. gămáni

gămán s. m., pl. gămáni

GĂMÁN s. v. mâncăcios, mâncău.

gămán (gămáni), s. m. – Mîncăcios, mîncău. Origine incertă. Pare un der. de la *gău „gol, cavitate”, cu suf. expresiv -man, ca în grecoman, gogoman, etc. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. γεμένος „care a mîncat” (Cihac, II, 661); în legătură cu fr. gourmand (Tiktin); din sb. gamon (Skok 74). Scriban este singurul care a identificat la finală suf. -man. – Cf. gaură. – Der. gămănie, s. f. (lăcomie).

găman a. mâncăcios, lacom. [Origină necunoscută].

gămán, -că s. (suf. -man ca’n gogoman). Vest. Fam. Mîncăcĭos, lacom, calmuc.

găman s. v. MÎNCĂCIOS. MÎNCĂU.

gămán, gămani, s.m. – (reg.) 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. ♦ (onom.) Găman, Gaman, Gamanji, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); din *gău „gol, cavitate” + suf. -man, ca în gogoman (Scriban, DER).

gămán, -i, s.m. – 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. – Probabil din găvan „linguroi”.