gânsac

gânsac sn [At: ANON. CAR. / V: ~sâc^[1], gâsnac / Pl: ~aci / E: bg гъсак] 1 (Mol; Trs) Gâscan. 2 (Pfm) Poreclă dată unei persoane îndesate și scunde. corectată

gânsâc sn vz gânsac

gâsnac sm vz gânsac

GÂNSÁC, gânsaci, s. m. (Pop.) Gâscan. – Din bg. găsak.

GÂNSÁC, gânsaci, s. m. (Pop.) Gâscan. – Din bg. găsak.

GÎNSÁC, gînsaci, s. m. (Mold.) Gîscan. Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană Și-un strugure de boz mi-a dat cerneală, Zicîndu-mi: Scrie cea mai colosală Poemă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. Nu vrei să facem schimb? să-ți dau capra asta și să-mi dai gîsca. – N-ai nemerit-o: că nu-i gîscă, ci-i gînsac. CREANGĂ, P. 43.

gânsác (pop.) s. m., pl. gânsáci

gânsác s. m., pl. gânsáci

GÂNSÁC s. (ORNIT.) gâscan.

gînsác (gânsáci), s. m. – Gîscan. – Mr. gusac, megl. gînsac. Sl. *gąsakŭ (Conev 54; DAR), cf. bg. găsak, sb. gusak, ceh., rut. husak. Cf. gîscă.

GÂNSÁC ~ci m. Bărbătușul gâștei. /<bulg. găsak

gânsac m. V. gâscan. [Dintr’un primitiv gânsă, Mold. și Tr. gânscă = slav. GÒSĬKA].

gînsác m. (vsl. gonsakŭ, bg. gysák. V. gîscă). Est. Masculu gîșteĭ. – În vest gîscan.

GÎNSAC s. (ORNIT.) gîscan.