guițătură

GUIȚĂTÚRĂ, guițături, s. f. Guițat. [Pr.: gu-i-] – Guița + suf. -ătură.

GUIȚĂTÚRĂ, guițături, s. f. Guițat. [Pr.: gu-i-] – Guița + suf. -ătură.

GUIȚĂTÚRĂ, guițături, s. f. Guițat. Strigăte, guițături, scîrțîit de care și tot prisosul vieții satului se ridica în văzduh contopindu-se într-un ciudat cîntec de seară. DAN, U. 161. Ai să auzi... hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. CARAGIALE, O. VII 300. – Pronunțat: gu-i-.

guițătúră (gu-i-) s. f., g.-d. art. guițătúrii; pl. guițătúri

guițătúră s. f., g.-d. art. guițătúrii; pl. guițătúri

GUIȚĂTÚRĂ s. v. guițat.

GUIȚĂTURĂ s. grohăit, grohăitură, guițat, (reg.) grohot. (~ porcului.)