ghionoaie

GHEONOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHEUNOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHIONOÁIE, ghionoaie, s. f. (Ornit.; pop.). Ciocănitoare. [Pr.: ghi-o-. – Pl. și: ghionoi. – Var.: gheonoáie, gheunoáie s. f.] – Cf. alb. gjon „cucuvea”.

GHIONÓI, ghionoaie, s. n. Târnăcop a cărui parte metalică este ascuțită la unul dintre capete și în formă de ciocan la celălalt capăt. [Pr.: ghi-o-] – Et. nec.

GHEONOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHEUNOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHIONOÁIE, ghionoi, s. f. (Ornit.; pop.) Ciocănitoare. [Pr.: ghi-o- – Pl. și: ghionoaie. – Var.: gheonoáie, gheunoáie s. f.] – Cf. alb. gjon „cucuvea”.

GHIONÓI, ghionoaie, s. n. Târnăcop a cărui parte metalică este ascuțită la unul dintre capete și în formă de ciocan la celălalt capăt. [Pr.: ghi-o-] – Et. nec.

GHEONOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHEUNOÁIE s. f. v. ghionoaie.

GHIONOÁIE, ghionoi și ghionoaie, s. f. (Ornit.) Ciocănitoare. Ghionoaie cu pliscuri de oțel tocau în arbori și pădurea largă răsuna a sec. HOGAȘ, M. N. 73. Îi venea din depărtare la auz chiotul ghionoaiei, ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor. ODOBESCU, S, III 182. – Pronunțat: ghi-o-. – Variante: gheonoáie (ISPIRESCU, L. 5), gheunoáie (AGÎRBICEANU, S. P. 18, GOGA, P. 56, COȘBUC, P. I 301) s. f.

GHIONÓI, ghionoaie, s. n. Tîrnăcop cu un capăt ascuțit și cu celălalt în formă de ciocan, întrebuințat la săpatul și cioplitul pietrelor în lucrările de abataj, la exploatări carbonifere și mai ales miniere. – Pronunțat: ghi-o-.

!ghionoáie (ciocănitoare) (ghi-o-) s. f., art. ghionoáia, g.-d. art. ghionoáiei; pl. ghionoáie

ghionói (târnăcop) (ghi-o-) s. n., pl. ghionoáie

ghionoáie s. f. (sil. ghi-o-), art. ghionoáia, g.-d. art. ghionóii/ghionoáiei; pl. ghionói/ghionoáie

ghionói (instrument) s. n. (sil. ghi-o-), pl. ghionoáie

GHIONOÁIE s. v. ciocănitoare.

GHIONÓI s. (TEHN.) (prin Maram. și Transilv.) sapă, (prin Transilv.) știoacă. (~ se folosește la lucrările de abataj.)

GHIONOÁIE ~ói f. pop. Pasăre sedentară de talie medie, cu penaj viu colorat, având cioc puternic, cu ajutorul căruia sparge coaja copacilor prin ciocănit pentru a căuta insecte; ciocănitoare. [G.-D. ghionoii și ghionoaiei; Sil. ghi-o-] /<alb. gjon

GHIONÓI ~oáie n. Târnăcop cu un braț lung și ascuțit la un capăt, iar cu celălalt în formă de ciocan, folosit în lucrări miniere. /Din chionoaie

ghionoáie, ghionói, s.f. (pop.) 1. ciocănitoare. 2. (fig.) muiere rea.

gheonoaie (ghionoaie) f. 1. pasăre călătoare care ciocănește în coaja arborilor spre a prinde viermi: mă ciocănește ca covaciul și ca gheonoaia copaciul PANN; 2. fig. muiere rea: gheonoaia de mumă-sa vitregă POP. [Dintr’un primitiv ghion, păstrat în macedo-română cu sensul de gheonoaie și de pasăre nocturnă, răspunzând albanezului GHION, buhă].

gheonoiu (ghionoiu) m. 1. bărbățelul gheonoaiei; 2. Tr. un fel de târnăcop (aluziune la ciocănitul pasării): gheonoiul se întrebuințează ca și târnăcopul.

ghionoaie f. V. gheonoaie.

gheonoáĭe, V. ghionoaĭe.

gheunoáĭe, V. ghionoaĭe.

ghionoáĭe și vionoáĭe f., pl. oĭ (d. vioĭ, vioaĭe, vrom. *vioñĭ, *vioañe pin aluz. la vioicĭunea păsărilor cu acest nume: cĭocănitoarea, codobatura și cap-întórturu. Tot de aci și mrom. ghion, graur [Dal.] alb. ghĭon, cucuvea [Mexer], și de aci ngr. ghĭónis, codobatură [Legr.]. V. ghionoĭ). Cĭocănitoare, o pasăre. Ghionoi (Bz.). – Și gheon- și gheun-.

ghionóĭ n., pl. oaĭe (d. ghionoaĭe, ca și fr. pic, ghionoaĭe și tîrnăcop. V. ghin. Munt. Trans. Tîrnăcop (c’un singur cĭoc). – Și gheonoĭ și gheunoĭ.

GHIONOAIE s. (ORNIT.) ciocănitoare, (reg.) bocănitoare, scobitoare, tocănitoare, verdaică, verdoaică, virdare. (~ denumește mai multe specii de păsări arboricole.)

GHIONOI s. (TEHN.) (prin Maram. și Transilv.) sapă, (prin Transilv.) știoacă. (~ se folosește la lucrările de abataj.)

ghionoáie, ghionoi, s.f. – (ornit.) Ciocănitoare (Picus viridis). În Maramureș este o specie sedentară, care părăsește însă iarna pădurea, apărând în livezi, unde găsește mușuroaie de furnici, ouăle acestora fiind hrana lor preferată (Ardelean, Beres, 2000). – Cf. alb. gjon „cucuvea” (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. gon, gjon „cucuvea”; din baza *glon-, rad. *g(h)el- „a striga, a țipa, a zbiera” < i.-e. *ghel- (Russu, 1970: 167).

ghionoáie, ghionoi, s.f. – (ornit.; pop.) Ciocănitoare (Picus viridis). În Maramureș este o specie sedentară, care părăsește însă iarna pădurea, apărând în livezi, unde găsește mușuroaie de furnici, ouăle acestora fiind hrana lor preferată (Ardelean, Beres 2000). – Cuvânt autohton, cf. alb. gjon „cucuvea” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).