gemăt

GEÁMĂT, gemete, s. n. Sunet nearticulat emis de o ființă care simte o durere (fizică sau morală). ♦ Fig. Freamăt, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémăt, gémet s. n.] – Lat. gemitus.

GÉMĂT s. n. v. geamăt.

GEMET s. n. v. geamăt.

GEÁMĂT, gemete, s. n. Sunete nearticulate scoase de o ființă care simte o durere (fizică sau morală). ♦ Fig. Freamăt, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémăt, gémet s. n.] – Lat. gemitus.

GÉMĂT s. n. v. geamăt.

GÉMET s. n. v. geamăt.

GEÁMĂT, gemete, s. n. Sunet nearticulat scos de cel care geme de durere (fizică sau morală). S-aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulțimilor. BENIUC, V. 31. O săptămînă încheiată își chinui bărbatul cu gemetele ei. ISPIRESCU, L. 66. Un geamăt de durere în vale îl oprește. BOLINTINEANU, O. 53. ◊ Fig. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd. SAHIA, N. 34. ♦ (Poetic) Freamăt (de vînt). (Atestat în forma gemăt) Gemătul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șivoaielor pămîntului. HOGAȘ, M. N. 176. Ascult la a valului cînt, La gemătul dulce din vînt. EMINESCU, O. IV 3. – Variante: gémăt (SADOVEANU, M. 20), gémet (EMINESCU, O. I 28) s. n.

GÉMĂT s. n. v. geamăt.

GÉMET s. n. v. geamăt.

geámăt s. n., pl. gémete

geámăt s. n., pl. gémete

GEÁMĂT s. scâncet, tânguire, vaier, vaiet, (rar) scânceală, (înv.) scâncitură. (Un ~ de durere.)

GEÁMĂT s. v. freamăt, șuierat, vâjâit.

GEÁMĂT gémete n. Sunet înfundat și prelung produs în urma unor dureri chinuitoare. /<lat. gemitus

geamăt n. 1. strigăt tânguios; 2. plângere în genere: gemetele poporului; 3. murmurul vântului. [Lat. GEMITUS].

geámăt n., pl. gemete (lat. gémitus, id.). Zgomotu celuĭ ce geme. – La Al. Cojbuc, Sadov. Sov. (242) gemet, la Em. gemăt, pl. tot gemete. Cp. cu geamăn, freamăt, seamăn, teamăt, treacăt.

gémet, V. geamăt.

GEAMĂT s. scîncet, tînguire, vaier, vaiet, (rar) scînceală, (înv.) scîncitură. (Un ~ de durere.)

geamăt s. v. FREAMĂT. VÎJÎIT.