focușor

FOCȘÓR s. n. v. focușor.

FOCUȘÓR, focușoare, s. n. Diminutiv al lui foc1 (I 1); foculeț. [Var.: focșór s. n.] – Foc1 + suf. -ușor.

FOCȘÓR s. n. v. focușor.

FOCUȘÓR, focușoare, s. n. Diminutiv al lui foc1 (I 1); foculeț. [Var.: focșór s. n.] – Foc1 + suf. -ușor.

FOCȘÓR s. n. v. focușor.

FOCUȘÓR, focușoare, s. n. (Și în forma focșor) Diminutiv al lui foc. Mi-am făcut un focșor bun. ISPIRESCU, L. 299. Sub poală de codru verde Un focșor abia se vede. HODOȘ, P. P. 201. – Variantă: focșór s. n.

focușór s. n., pl. focușoáre

focușór s. n., pl. focușoáre

FOCȘÓR s. v. scânteioară, scânteiuță.

FOCUȘÓR s. v. foculeț.

focșor s. v. SCÎNTEIOARĂ. SCÎNTEIUȚĂ.

FOCUȘOR s. foculeț. (Au făcut un ~.)

Focu/leț, -șor v. Foca 4.