escelencie

ecțelénție sf vz excelență

escelencie sf vz excelență

escelență sf vz excelență

escelenție sf vz excelență

escelință sf vz excelență

eselență sf vz excelență

eselenție sf vz excelență

eselință sf vz excelență

excelență sf [At: (sfârșitul sec. XVIII) LET. III, 257/4 / V: (înv) ~ție, exțelenție, exe~, exelenție, esc~, escelenție, escelin~, (îvr) exțeleanție, exelensie, escelencie, esel~, eselenție, eselință, ecțelenție, celenție / P: ex-ce~ / Pl: ~țe / E: fr excellence, lat excellentia] 1 (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Termen de reverență folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o persoană cu rang înalt Si: înălțime. 2 Titlu acordat ambasadorilor sau marilor demnitari de stat. 3 Înalt grad de superioritate. 4 (Îlav) Prin ~ În cel mai înalt grad Si: eminamente.

excelenție sf vz excelență

exelensie sf vz excelență

exelență sf vz excelență

exelenție sf vz excelență

exțeleanție sf vz excelență

exțelenție sf vz excelență

EXCELÉNȚĂ s. f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele țări) marilor demnitari de stat. 2. (În loc.) Prin excelență = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. – Din fr. excellence, lat. excellentia.

EXCELÉNȚĂ, excelențe, s. f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele țări) marilor demnitari de stat. 2. (În loc.) Prin excelență = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. – Din fr. excellence, lat. excellentia.

EXCELÉNȚĂ, excelențe, s. f. 1. (De obicei însoțit de «voastră», «sa») Titlu acordat miniștrilor și ambasadorilor în statele burgheze. 2. (Mai ales în loc. adj. și adv.) Prin excelență = în cel mai înalt grad, mai ales.

!Excelénța Sa loc. pr., g.-d. Excelénței Sále; pl. Excelénțele Lor

!Excelénța Voástră loc. pr., g.-d. Excelénței Voástre

Excelénță (termen de adresare) s. f.

excelénță (perfecțiune) s. f., g.-d. art. excelénței

*Excelénțele Voástre loc. pr.

Excelénța sa (voástră) s. f. art. + adj., g.-d. Excelénței sále (voástre)

excelénță s. f., g.-d. art. excelénței; pl. excelénțe

Excelénță (termen de adresare) s. f.

Excelénțele lor s. f. art. pl. + pr.

EXCELÉNȚĂ s.f. 1. Titlu onorific care se dă în unele țări miniștrilor, ambasadorilor și (la catolici) episcopilor. 2. (Rar) Înalt grad de perfecțiune; calitatea de a fi excelent. ◊ Prin excelență = în mod deosebit, mai ales. [Cf. fr. excellence, lat. excellentia].

EXCELÉNȚĂ s. f. 1. titlu care se dă în unele țări demnitarilor (șefi de state, ambasadori, miniștri) și (la catolici) episcopilor. 2. înalt grad de perfecțiune; calitatea de a fi excelent. ♦ prin ~ = în mod deosebit. (< fr. excellence, lat. excellentia)

EXCELÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter excelent; calitate foarte bună. 2) (în țările apusene) Titlu onorific, folosit și ca termen de reverență, acordat ambasadorilor, miniștrilor și demnitarilor bisericești. ◊ Prin ~ în mod foarte reprezentativ; în cel mai înalt grad; eminamente. [G.-D. excelenței] /<fr. excellence, lat. excellentia

excelență f. 1. grad înalt de perfecțiune; 2. titlu de onoare dat ambasadorilor; prin excelență, în gradul cel mai înalt.

*excelénță f., pl. e (lat. ex-cellentia). Distincțiune, eminență: excelența gustuluĭ. Titlu de onoare dat miniștrilor, miniștrilor plenipotențiarĭ și ambasadorilor. Pin excelență, cu distincțiune: un om pin excelență bun.