epiteză

epiteză sf [At: L. ROM. 1966, 221 / Pl: ~ze / E: fr épithèse] 1 (Fon) Adăugare a unui sunet sau a unei silabe (neetimologice) la sfârșitul unui cuvânt Si: (rar) paragogă. 2 (Med) Corecție a unei articulații defectuoase.

EPITÉZĂ s. (FON.) paragogă.

EPITÉZĂ s.f. 1. (Med.) Corecțiune a unei articulații defectuoase. 2. (Lingv.) Adaos al unui element neetimologic la sfârșitul unui cuvânt. [Cf. fr. épithèse, it. epitesi < gr. epithesis].

EPITÉZĂ s. f. 1. (med.) corecție a unei articulații defectuoase. 2. paragogă. (< fr. épithèse, gr. epithesis)

EPITEZĂ s. (FON.) paragogă.

epiteză (gr. epithesis „adăugare”), figură care constă din adăugarea unui sunet la finele unui cuvânt, prin efectul contaminării sau analogiei, din necesitatea gramaticală sau numai expresivă (eufonică) (I): Ex.: curmal (tc. hurma), curg în loc de cur (din lat. curo) prin analogie cu merg, trag în loc de *trau (din lat. vulg. *trao = clasic trailo) prin analogie cu înfig etc. (cf. S. Pușcariu, II, p. 346). E. este sinonim cu paragogă, atunci când este vorba de adaosul unui sunet din necesitate expresivă sau prozodică.