eden

edén sn [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (înv) ~dém / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr éden] 1 (Liv) Paradis. 2 (Fig) Loc încântător. 3 (Fig) Fericire supremă.

EDÉN s. n. (În Biblie) Rai, paradis. ♦ Fig. Loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător. – Din fr. éden.

EDÉN s. n. (Livr.) Rai, paradis. ♦ Fig. Loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător. – Din fr. éden.

EDÉN s. n. (În concepția mistică; livresc) Rai. Lucea edenul tînăr sub aurora nouă. TOMA, C. V. 111. ◊ Fig. Ne transportă în lumea... formelor ideale, în edenul culorilor, strălucirilor. DEMETRESCU, O. 181. ♦ Fig. Loc plăcut, încîntător, în care viața este foarte ușoară și plăcută. Unde ziua-i albă, noaptea înstelată, Și-aerul bea dulce roua după crin. O, eden al lumii! fața ta curată Cu atît ne-ncîntă, cu cît te privim. BOLINTINEANU, O. 99.

edén (livr.) s. n.

edén s. n.

EDÉN s. v. cer, paradis, rai.

Eden ≠ gheenă, iad, infern

EDÉN s.n. (Liv.) Rai, paradis. ♦ (Fig.) Loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător. [Pl. (rar) -nuri. / cf. fr. éden, ebr. eden – câmpie].

EDÉN s. n. rai, paradis. ◊ (fig.) loc frumos, încântător. (< fr. éden)

EDÉN n. livr. 1) rel. Loc al fericirii supreme unde se crede că nimeresc după moarte sufletele celor evlavioși; rai; paradis. 2) fig. Loc care încântă și desfată; rai; paradis. 3) fig. Stare de fericire absolută; rai; paradis. /<fr. éden

eden n. 1. numele paradisului pământesc, în Sf. Scriptură; 2. locaș încântător.

*edén n., pl. e și urĭ (ebr. eden, id.). Paradis.

eden s. v. CER. PARADIS. RAI.

EDEN (sau Grădina Edenului) (în Biblie) Raiul, locul unde au trăit primii oameni, Adam și Eva, până când au fost izgoniți din cauza săvârșirii păcatului originar, neascultând porunca lui Dumnezeu și gustând din roadele pomului cunoașterii.

EDEN [i:dn], Sir Robert Anthony, conte de Avon (1897-1977), om politic conservator britanic. De mai multe ori ministru al Afacerilor Externe (1935-1938, 1940-1945, 1951-1955); prim-min. (1955-1957). Memorii.