dârdâi

dârdâí vi [At: CARAGIALE, O. 44 / V: (înv) dărdăí, -dăí / Pzi: dấrdâi și ~iésc / E: dâr, dâr + -ăi] 1 (D. ființe) A tremura foarte tare din cauza frigului, a fricii, a emoției etc. 2 (D. ființe) A tremura din cauza unei boli. 3 (D. dinți) A produce un sunet caracteristic prin lovire unii de alții, ca urmare a dârdâirii (1-2) Si: a clănțăni. 4 (D. pământ) A se cutremura. 5 (D. geamuri) A vibra. 6 (D. piftie) A se mișca fără a se desface sau a curge. 7 (Îrg; d. oameni) A vorbi mult și fără rost.

DÂRDĂÍ vb. IV v. dârdâi.

DÂRDÂÍ, dấrdâi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A tremura de frig, de frică etc. ♦ (Despre dinți) A clănțăni de frig, de frică. 2. (Despre pământ, ferestre etc.) A se cutremura, a se clătina, a dudui. 3. Fig. (Rar; despre oameni) A trăncăni, a flecări. [Var.: (reg.) dârdăí vb. IV] – Onomatopee.

DÂRDĂÍ vb. IV v. dârdâi.

DÂRDÂÍ, dấrdâi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A tremura de frig, de frică etc. ♦ (Despre dinți) A clănțăni de frig, de frică. 2. (Despre pământ, ferestre etc.) A se cutremura, a se clătina, a dudui. 3. Fig. (Rar; despre oameni) A trăncăni, a flecări. [Var.: (reg.) dârdăí vb. IV] – Onomatopee.

DÎRDĂÍ vb. IV v. dîrdîi.

DÎRDÎÍ, dî́rdîi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A tremura (de frig, de frică etc.). Bolnavul dîrdîia mereu. DUMITRIU, N. 237. Dîrdîise de spaimă, fusese o jucărie în bătaia ordinelor și-a gloanțelor. CAMILAR, N. I 303. A dîrdîit de frig în paltonașul căptușit subțire. PAS, Z. III 42. Calul se cutremură și dîrdîie din toate încheieturile. CARAGIALE, P. 39. ♦ (Despre dinți) A clănțăni (de frig, de frică). Le dîrdîiau dinții din gură, într-o spaimă vecină nebuniei. POPA, V. 270. Îi dîrdîie dinții și-i galben pierit. COȘBUC, P. I 207. Așa tremurau de tare, de le dîrdîiau dinții în gură. CREANGĂ, P. 256. 2. (Despre pămînt, ferestre etc.) A se cutremura, a se clătina; a dudui, a răsuna. Geamurile dîrdîiră de ropotul aplauzelor. CAMILAR, N. I 421. Jucau, chiuiau și dîrdîiau sub ei dușumelele. id. ib. II 326. Varnițele clocoteau pufnind în stropi albi, sitele de sîrmă dîrdîiau alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. 3. Fig. (Despre oameni) A vorbi mult și fără rost, a spune fleacuri; a trăncăni, a flecări. (Atestat în forma dîrdîiesc) Bre, femeie, ce tot dîrdîiești degeaba, poți să tai și butuci la capul lui. DUNĂREANU, CH. 122. Ce mai dîrdîiește guleratu cel de ciocoi? ALECSANDRI, T. 80. ♦ A critica, a bîrfi. (Atestat în forma dîrdăi) Dac-ar ști el... de unde-am pornit astă-noapte, ș-ar strînge lioarba acasă; n-ar mai dîrdăi degeaba asupra căișorilor mei. CREANGĂ, A. 127. – Prez. ind. și: dîrdîiesc. - Variantă: dîrdăí vb. IV.

dârdâí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. dấrdâi, 3 dấrdâie, imperf. 3 sg. dârdâiá; conj. prez. 3 să dấrdâie

dârdâí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. dârdâi, 3 sg. și pl. dârdâie, imperf. 3 sg. dârdâiá

DÂRDÂÍ vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

DÂRDÂÍ vb. 1. v. tremura. 2. v. clănțăni. 3. v. cutremura.

dîrdîí (-iésc, -ít), vb. – 1. A tremura. – 2. A vibra. – 3. A bombăni, a bodogăni. – 4. A pălăvrăgi, a bîrfi. – Mr. dărdărire, „a pălăvrăgi”, megl. dărdăres „taifas”. Creație expresivă, cf. bîr, și armen. drduem „a scutura”. Sensurile 2 și 3 par a indica o influență a tc. dirdir „vorbăreț, guraliv”, cf. ngr. δyρδyρ „guraliv”; bg. durdorĭa „a pălăvrăgi” (› mr., megl.). – Der. dîrdală, s. m. (Mold., slobod la gură); dîrdîială, s. f. (tremur, tremurici); dîrdîiș, s. n. (pistă pentru sănii), cf. derdeluș. De la cuvîntul tc. semnalat pare a proveni dardăr, s. n. (joc de cărți). Aceleiași rădăcini expresive îi aparține dîrlîi, vb. (a fredona), cf. bg. dărlĭa se „a certa” (Candrea), cu der. dîrlui, s. n. (Trans., tub de fluier; corn din coajă de trestie); dîrlu, s. n. (băț cu care se curăță hornul); dîrloi, s. n. (Mold., flaut).

A DÂRDÂÍ dârdâi intranz. 1) A tremura de frig, de frică etc. 2) pop. A avea vibrații (producând sunete). / Onomat.

dârdăì y. 1. a vibra, a răsuna: coardele vioarei dârdăiau; 2. a tremura de frig: dinții îi dârdăe în gură; 3. a vorbi mult, a spune fleacuri: ce mai dârdăiește guleratul de ciocoiu? Al. [Onomatopee].

dîrdîi, -í v. intr. (d. dîr-dîr, huĭetu vociĭ cînd clănțănesc fălcile. Rudă pin sunet cu vsl. *dĭrdati; bg. dŭrdorĭy, dîrdîi, ung. redarálni, a dîrdîi, a trăncăni, dideregni, a dîrdîi de frig, ngr. tuturizo și tzitzirizo. V. dîrdoră, durduĭ, titirez, turuĭ). Fam. Tremur de frig, clănțănesc din fălcĭ: a dîrdîi de frig. Vobesc mult, bleotocăresc, trăncănesc: ĭa nu maĭ dîrdîițĭ, că vreaŭ să dorm.

DÎRDÎI vb. 1. a tremura. (~ de frig.) 2. a clănțăni. (Îi ~ dinții.) 3. a se clătina, a se cutremura, a dudui, a tremura, a se zgudui, (Mold. și Transilv.) a durdui, (înv.) a se ridica. (~ pereții.)

dîrdîi vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.