dințătură

dințătúră sf [At: DUMITRIU, N. 87 / Pl: ~ri / E: dința + -ătură] 1 Parte dințată (3) a unui obiect. 2 (Spc) Totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale.

DINȚĂTÚRĂ s. f. Parte dințată a unui obiect. ♦ Spec. Totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale. – Dința + suf. -ătură.

DINȚĂTÚRĂ s. f. Parte dințată a unui obiect. ♦ Spec. Totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale. – Dința + suf. -ătură.

DINȚĂTÚRĂ s. f. Parte dințată. Pe saci ședea omul cu bățul în mînă și se uita obosit la dințătura șirei spinării boilor, cărora le jucau șoldurile ascuțite sub piei. DUMITRIU, N. 87.

dințătúră s. f., g.-d. art. dințătúrii

dințătúră s. f., g.-d. art. dințătúrii