deprecațiune

deprecație sf [At: DEX / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr déprécation] Formă retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm Si: implorare.

deprecațiúne sf vz deprecație

DEPRECÁȚIE, deprecații, s. f. (Livr.) Figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm; implorare. [Var.: deprecațiúne s. f.] – Din fr. déprécation.

DEPRECAȚIÚNE s. f. v. deprecație.

DEPRECÁȚIE, deprecații, s. f. Figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm; implorare. [Var.: deprecațiúne s. f.] – Din fr. déprécation.

DEPRECAȚIÚNE s. f. v. deprecație.

deprecáție (livr.) (de-pre-, -ți-e) s. f., art. deprecáția (-ți-a), g.-d. art. deprecáției; pl. deprecáții, art. deprecáțiile (-ți-i-)

deprecáție s. f. (sil. -pre-, -ți-e), art. deprecáția (sil. -ți-a), g.-d. art. deprecáției; pl. deprecáții, art. deprecáțiile (sil. -ți-i-)

DEPRECÁȚIE s.f. Figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm; implorare. [Gen. -iei, var. deprecațiune s.f. / cf. fr. déprécation, lat. deprecatio].

DEPRECAȚIÚNE s.f. v. deprecație.

DEPRECÁȚIE s. f. figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm. (< fr. déprécation, lat. deprecatio)

*deprecațiúne f. (lat. de-precátio, -ónis. V. imprecațiune). Rar. Rugăciune foarte umilă pin care cerĭ ĭertare. Ret. O figură pin care îl rogĭ umilit pe acela care vreĭ să-l înduplecĭ. – Și -áție.

deprecație (lat. deprecatio „rugăciune”), figură de stil care, la origine, consta într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei pedepse (I): „O! zei atotputernici! să nu dați ascultare niciodată unor asemenea dorinți, ci inspirați acestor oameni o judecată mai dreaptă și simțăminte mai bune față de patrie! Sau: dacă perversitatea lor este de netămăduit, mânia voastră să-i lovească și să-i nimicească! [imprecație]. Și faceți astfel, ca noi, cei curați sufletește, să scăpăm de toate nenorocirile ce amenință capetele noastre!” (Demosthenes) Sin. obsecrație.