cățărare

acățărá vi vz cățăra

cățărá vr [At: CANTEMIR, ap. ZANNE, P. I, 505 / V: a~, acățerá, ~țerá, ~rí / Pzi: cáțăr și (reg) achéțer / E: ctm acăța + bg кaтepжa ce] 1 (D. oameni) A se urca pe un loc înalt (și abrupt), apucându-se cu mâinile (de ramuri, de colțurile stâncilor etc.) Cf aburca. 2 (Pex) A se urca. 3 (D. capră și alte animale) A se urca pe pante abrupte. 4 (D. plante) A crește în sus, prinzându-se de ramuri, de ziduri etc. (cu cârceii).

cățăráre sf [At: DA / V: a~, acățer~, ~țer~, ~ríre / Pl: ~rắri / E: cățăra] 1 Urcare prin apucarea cu mâinile (de ramuri, de colțurile stâncilor etc.) Si: cățărat¹ (1), cățărătură (1). 2 (Pex) Urcare. 3 Urcare a caprelor de munte pe pante repezi Si: cățărat¹ (3), cățărătură (3). 4 Dezvoltare a plantelor, prinzându-se de ramuri, de ziduri etc. (cu cârceii) Si: cățărat¹ (4).

ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

ACĂȚĂRÁ vb. I v. cățăra.

CĂȚARÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se urca apucîndu-se cu mîinile și cu picioarele sau (fiind vorba despre păsări sau despre animale) cu ghearele; a se sui, agățîndu-se, pe un loc înalt și abrupt, pe un copac etc. A doua zi ne cățăram pe gard. STANCU, D. 107. Le așeză [cratițele] cu grijă la rădăcina copacului în care se cățărase mîța. SADOVEANU, P. M. 240. Șoimul rănit... începu să se cațere-n gheare. Pe zgrunțurosul granit. TOMA, C. V. 341. Cu un singur picior nu s-ar mai putea cățăra pe scara de sîrmă. SAHIA, N. 35. ◊ (Poetic) Cîndva – ce fusese Azuga?... Cincizeci-șaizeci de colibe durate din piatră și din bîrne, cîteva înșirate lîngă drumul îngust, celelalte cățărate pe stînci. PAS, L. II 156. Păduri care se cațără pînă sub piscurile detunate și pleșuve. GALACTION, O. I 344. Cărări pietruite se cațără pe brîiele măgurelor, pe sub bolți de ramuri. VLAHUȚĂ, O. A. II 153. ◊ Intranz. (Neobișnuit) Mîini după mîini; genunchi după genunchi, șase perechi cățărau pe stînci. BOGZA, C. O. 24. ♦ (Despre unele plante) A crește în sus prinzîndu-se (cu cîrceii) de ramuri, de ziduri etc. Iedera se cațără pînă la streașina casei. – Variantă: (regional) acățărá (CREANGĂ, P. 147) vb. I.

ACĂȚĂRÁ vb. I. v. cățăra.

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt și abrupt, pe un copac etc. ♦ (Despre plante) A se prinde (cu cârceii) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Din acăța + bg. katerja se „mă cațăr”.

!cățărá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă cáțăr, 2 sg. te cáțări, 3 se cáțără; conj. prez. 3 să se cáțăre

cățărá vb., ind. prez. 1 sg. cáțăr, 2 sg. cáțări, 3 sg. și pl. cáțără; conj. prez. 3 sg. și pl. cáțăre

CĂȚĂRÁ vb. a se cocoța, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop. și fam.) a se zgăibăra, (pop.) a se aburca, a se țuțuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popoța, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ în copac.)

CĂȚĂRÁRE s. cocoțare, ridicare, suire, urcare, urcat. (~ pe un zid.)

cățărá (cáțăr, cățărát), vb. – 1. A se sui, agățîndu-se, pe un loc înalt. – 2. A (se) cocoța. – Var. acățăra. Origine necunoscută. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41 și DAR consideră contaminare a lui acăța cu bg. katerjă se „a se cățăra”. Capidan, Dacor., VII, 129, sugerează alb. katsaroj; cf. și bg. kacvam „a se cocoța”, katerica „veveriță”, și ngr. ϰαντζαρώνω „a se cățăra”. Este posibil ca asemănarea să se datoreze unei intenții expresive comune. Var. prezintă o contaminare evidentă cu acăța. – Der. (a)cățător, adj. (care se cațără); cățărătoare, s. f. (ciocănitoare, Picus major).

A SE CĂȚĂRÁ mă cáțăr intranz. 1) (despre ființe) A se sui cu greu, prinzându-se. 2) (despre plante) A se ridica, agățându-se (de ziduri, de ramuri etc.); a se urca; a se sui. /v. a se agăța

cățărá s.f. (reg.) veveriță, cațobâră, coțoligă.

acățărà v. a se sui pe ceva agățându-se cu mâinile: acățârându-se din colț în colț ISP.

cățărà v. 1. a se urca acățându-se cu mâinile, a se sui grăpiș; 2. se zice de plante care se ridică acățându-se și înfășurându-se: pe plantele învecinate, ca iedera. [Dintr’un primitiv caț (cf. acățà)].

cáțăr (mă), a cățărá v. refl. (d. cață. V. acăț). Mă suĭ apucîndu-mă cu mînile saŭ cu picĭoarele (ca maĭmuțele, veverițele) saŭ răsucindu-mă orĭ prinzîndu-mă cu cîrceiĭ (ca unele plante: edera, vița, fasolea). – Și mă acáțăr (vest).

CĂȚĂRA vb. a se cocoța, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop.) a se aburca, a se țuțuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popota, a se zgăibăra, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ în copac.)

CĂȚĂRARE s. cocoțare ridicare, suire, urcare, urcat. (~ pe un zid.)