credul

credul, ~ă [At: (a. 1789) IORGA, S. D. XII, 123 / Pl: ~e / E: lat credulus] 1-2 smf, a (Persoană) care crede cu ușurință, fără a verifica. 3-4 smf, a (Persoană) care se încrede cu ușurință în ceva sau în cineva. 5 sns (Înv; csnz) Tip de stofă Si: creditor (14).

CREDÚL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea ușor, fără a cerceta mai de aproape, care se încrede lesne în cineva sau în ceva. – Din fr. crédule, lat. credulus.

CREDÚL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea ușor, fără a cerceta mai de aproape, care se încrede lesne în cineva sau în ceva. – Din fr. crédule, lat. credulus.

CREDÚL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea ușor, fără a cerceta mai de aproape; care se încrede lesne în cineva sau în ceva. V. naiv. El, credul, se ridica să plece. BASSARABESCU, V. 5.

credúl adj. m., pl. credúli; f. credúlă, pl. credúle

credúl adj. m., pl. credúli; f. sg. credúlă, pl. credúle

CREDÚL adj. 1. v. naiv. 2. candid, ingenuu, inocent, naiv, neștiutor. (O ființă ~.)

Credul ≠ bănuitor

CREDÚL, -Ă adj. Care crede prea ușor, se încrede ușor în cineva sau ceva. [Cf. fr. crédule, lat. credulus].

CREDÚL, -Ă adj. (și s.) care crede prea ușor, se încrede ușor în cineva sau ceva; naiv. (< fr. crédule, lat. credulus)

CREDÚL ~ă (~i, ~e) Care crede cu ușurință orice; naiv. /<fr. crédule, lat. credulus

credul a. care crede lesne tot ce-i se spune.

*crédul, -ă adj. (lat. crédulus). Lesne crezător, care crede lesne ceĭa de aude, încrezător. – Fals -úl (după fr. crédule).

CREDUL adj. 1. naiv, prost, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fraier. (Dac-ai fost ~ și l-ai crezut!) 2. candid, ingenuu, inocent, naiv, neștiutor. (O ființă ~.)