creanță

creanță sf [At: GHICA, S. 548 / P: cre-an~ / Pl: ~țe / E: fr créance] 1 Drept pe care îl are creditorul asupra unei sume de bani ce i se datorează. 2 Drept al creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3-4 (Ccr) Titlu care certifică o creanță (1-2) Si: creditivă (2-3).

CREÁNȚĂ, creanțe, s. f. Dreptul creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva; (concr.) act care stabilește acest drept. [Pr.: cre-an-] – Din fr. créance.

CREÁNȚĂ, creanțe, s. f. Dreptul creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva; (concr.) act care stabilește acest drept. [Pr.: cre-an-] – Din fr. créance.

CREÁNȚĂ, creanțe, s. f. Dreptul creditorului asupra unei sume de bani ce i se datorează (v. datorie); (concretizat) titlu care stabilește acest drept. Toate creanțele sînt în mîna mea. C. PETRESCU, R. DR. 200. – Pronunțat: cre-an-.

creánță (cre-an-) s. f., g.-d. art. creánței; pl. creánțe

creánță s. f. (sil. cre-an-), g.-d. art. creánței; pl. creánțe

CREÁNȚĂ s.f. Drept pe care îl are creditorul asupra unei sume de bani ce i se datorează; (concr.) titlu, înscris care confirmă acest drept. [Pron. cre-an-. / < fr. créance].

CREÁNȚĂ s. f. act prin care se constată dreptul creditorului de a primi o sumă de bani de la debitor. (< fr. créance)

CREÁNȚĂ ~e f. 1) Drept al creditorului de a cere debitorului executarea unei obligații. 2) Act care certifică acest drept. [G.-D. creanței; Sil. cre-an-] /<fr. créance

creanță f. dreptul de a cere plata unei sume de bani (= fr. créance).

*creánță (ea 2 silabe) f., pl. e (fr. créance, din credance, d. croire, a crede. V. credit). Hîrtie prin care se arată că cel ce a iscălit-o e dator altuĭa (poliță). V. chitanță, adeverință.