calamită

CALAMITÁ, pers. 3 calamitează, vb. I. Tranz. A devasta, a distruge. – De la calamitate.

calamitá (a ~) vb., ind. prez. 3 calamiteáză

calamitá vb., ind. prez. 3 sg. calamiteáză

CALAMITÁ vb. v. sinistra.

CALAMITÁ vb. I. tr. (Liv.; despre calamități naturale) A distruge. [< calamitate].

*calamítă f., pl. e (d. lat. cálamus și vgr. kálamos, trestie). O broască care trăĭește pin trestiĭ. O broască țestoasă verde. O plantă fosilă. Un fel de argilă. Un fel de rășină inferioară scoasă din trestie.

calamita În „Scînteia” de la 12.VI.1963, p. 1, col. 7, se găsește expresia locurile calamitate. Este limpede că avem de-a face cu un participiu de la un verb a calamita, pe care nu l-am găsit atestat nicăieri, eventual cu un participiu format direct de substantivul în -tate. În orice caz, avem aici o formație regresivă, constituind un exemplu de adăugat la lista din ER, p. 105-106.