brână

brấnă sf [At: ODOBESCU, S. II, 503 / Pl: ~ne / E: brâu] (Înv) Brâu (6).

BRẤNĂ s. f. v. brâu.

BRẤU, (I) brâie, (II) brâuri, s. n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ Fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (I 1); mijloc. 3. Ornament care înconjoară ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brấnă s. f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BRẤNĂ s. f. v. brâu.

BRÎ́NĂ, brîne, s. f. 1. Brîu. Treceau [fete] avînd furcă la brîne. COȘBUC, P. II 203. Cu furcile în brîne, cu fețele voioase, întind cît pot cu fusul din caiere stufoase Două femei cîntînd. BOLLIAC, O. 96. ◊ Fig. Cu o mînă stăpînă, Sfîșie a cerului brînă. TOMA, C. V. 389. 2. Ornament vopsit sau plastic în formă de brîu. Am admirat, noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeși țărănești. ODOBESCU, S. II 503.

BRẤNĂ, brâne, s. f. 1. Brâu. 2. Ornament la o clădire (vopsit sau modelat) în formă de brâu. 3. Cărare îngustă de-a lungul unui perete de stâncă, pe care se poate trece cu piciorul.

brấnă s. f., g.-d. art. brấnei; pl. brấne

brână s. f., g.-d. art. brânei; pl. brâne

brî́nă f., pl. e (d. brîŭ, ca frînă d. frîŭ). Bucegĭ. Cărare, potecă pin prejuru unuĭ munte.

BRÎNĂ (< brîu) s. f. (GEOMORF.) Formă pozitivă de relief pusă în evidență prin eroziune diferențială pe un strat mai rezistent din versantul unui munte.