blajin

blajín, ~ă [At: PISCUPESCU, O. 190/9 / V: blăj-, (reg) blăjăn / Pl: ~i, ~e / E: vsl влaжeнь] 1 a ( Fig) Blând. 2 a (Fig) Binevoitor. 3 smpa (Mtp) Ființe blânde și evlavioase care trăiesc pe Apa Sâmbetei, la marginea pământului.

BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pașnic. ♦ Despre fizionomia, firea, manifestările oamenilor) Care exprimă bunătate, blândețe. ♦ (Substantivat, m. pl. art.; mitol. pop.) Ființe blânde și evlavioase care trăiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.

BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pașnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestările oamenilor) Care exprimă bunătate, blândețe. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Ființe blânde și evlavioase care trăiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.

BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. 1. (Despre oameni) Bun la inimă, blînd, pașnic, îngăduitor. Pînă și moș Ștefan, om blajin, începu să se întărîte. BUJOR, S. 123. ♦ (Despre fire, expresie, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndețe; prietenos, binevoitor; blînd. Înfruntarea asta plină de luare în rîs nu era decît o formă, blajină și dulce a răzbunării. POPA, V. 107. Azi, ca un sfînt dintr-o icoană veche, Blînd îmi răsai cu fața ta blajină. GOSA, P. 26. Avea o figură simpatică, un zîmbet blajin. VLAHUȚĂ, O. A. I 108. ◊ Fig. E... atît de bine și în pădurea Cotoșmanei, cînd îi știi seama și noaptea e blajină. GALACTION, O. I 266. Moșul se reazămă de perete și închide ochii la dezmierdarea blajină... a soarelui. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Apă bună Și adîncă și blajină. PĂSCULESCU, L. p. 176. ◊ (Adverbial) O doamnă corect îmbrăcată în negru... se așeză lîngă dînsa și-i vorbi blajin și dulce, mîngîind-o și încurajînd-o. BART, E. 358. 2. (Mai rar, despre animale) Blînd, de care te poți apropia fără frică. O căprioară blajină, privind sfios și naiv ca și cum n-ar cugeta la nimic, se uită la copiii care întind mîinile pentru a o mîngîia. DEMETRESCU, O. 118.

BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Bun la inimă; blând, pașnic, prietenos. ♦ (Despre figură, fire, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blândețe; binevoitor. – Slav (v. sl. blažĕnŭ).

blajín adj. m., pl. blajíni; f. blajínă, pl. blajíne

blajín adj. m., pl. blajíni; f. sg. blajínă, pl. blajíne

BLAJÍN adj. blând, bun, domol, pașnic, (livr.) mansuet, (reg.) pâșin, (înv.) lin. (Om ~.)

BLAJÍNI s. pl. (MITOL. POP.) (Bucov.) rohmani (pl.).

Blajin ≠ avan, crud, laudă, elogiu

blajín (blajínă), adj. – Blînd, omenos, pașnic. Sl. blažinŭ „bun” (Miklosich, Lexicon, 30). S-a confundat cu blajin, s. m. (în mitologia pop., popor fericit care trăiește aproape de râul Sîmbăta), ce provine din sl. blaženŭ „preafericit”.

BLAJÍN ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care are multă bunătate; bun la suflet; blând; pașnic. 2) (despre manifestări ale persoanelor) Care vădește bunătate și căldură sufletească; blând. Privire ~ă. /<sl. blažĕnu

blajin a. bun la inimă, blând și binevoitor. [Slav. BLAJINŬ, bun, fericit].

Blajinii pl. oameni buni și evlavioși cari trăiesc la marginea pământului și al căror Paști cad totdeauna Lunia după Dumineca Tomei.

blajín, -ă adj. (vsl. blažĭnŭ, blažinyĭ, bun, și blaženŭ, fericit, part. d. blažiti, a ferici, adică „a face bun”, d. blagŭ, bun). Bun și blînd: om blajin. Adv. A vorbi blajin. M. pl. Mold. Niște oamenĭ bunĭ și evlavioșĭ care, după credința poporuluĭ, trăĭesc undeva departe, pe lîngă apa Sîmbeteĭ, la marginea lumiĭ. Paștele lor cade Lunea după Duminica Tomiĭ, iar despre asta el nu află decît atuncĭ cînd ajung la eĭ cojile de oŭă roșiĭ, pe care poporu înadins le aruncă pe rîurĭ, ca să ajungă și la eĭ vestea învieriĭ luĭ Hristos. În Buc. se numesc Rocmanĭ.

BLAJIN adj. blînd, bun, domol, pașnic, (livr.) mansuet, (reg.) pîșin, (înv.) lin. (Om ~.)

BLAJINI s. pl. (MITOL. POP.) (Bucov.) rohmani (pl.).