apodoză

apodóză sf [At: DA / P: (după gr) -dosă / E: fr apodose, ngr ὰπόδσιςJ (Grm; îoc proteză) Partea a doua a unei perioade condiționale în care este cuprinsă propoziția principală.

APODÓZĂ, apodoze, s. f. (Lingv.) Partea a doua a unei perioade condiționale, care conține consecința primei părți. – Din fr. apodose.

APODÓZĂ, apodoze, s. f. Partea a doua a unei perioade condiționale, care conține consecința primei părți. – Din fr. apodose.

APODÓZĂ, apodoze, s. f. (în opoziție cu protază) Propoziția principală dintr-un period condițional. În fraza: «Dacă ai carte, ai parte», apodoza este «ai parte».

apodóză s. f., g.-d. art. apodózei; pl. apodóze

apodóză s. f., g.-d. art. apodózei; pl. apodóze

APODÓZĂ s.f. (op. protază) Propoziție principală a unei perioade condiționale. [< fr. apodose, cf. lat., gr. apodosis].

APODÓZĂ s. f. propoziție principală regentă a unei subordonate condiționate, așezată după aceasta. (< fr. apodose, gr. apodosis)

APODÓZĂ ~e f. A doua parte a unei perioade condiționale, care exprimă consecința primei părți. /<fr. apodose, lat. apodosis

*apodóză f., pl. e (vgr. apó-dosis. V. doză). Gram. Propozițiune principală pusă în urma uneĭ propozițiunĭ secundare condiționale numite apodoză, ca: dacă poțĭ (protază), fă (apodoză).

APODÓZĂ s. f. (< fr. apodose, cf. lat., gr. apodosis): propoziție principală, regentă a unei subordonate condiționale, așezată după aceasta, ca în exemplele „Dacă te pregătești, știi întotdeauna!”, „Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină i-aș învăța și celelalte lucruri” (I. Slavici).