amintire

amintí [At: NEGRUZZI, ap. HEM 1080 / Pzi: ~tesc (înv; rar) amint / E: aminte] 1-2 vtr A-i reveni în minte un fapt, un lucru din trecut. 3 vt A face pe cineva să-și aducă aminte de ceva. 4 vt A menționa ceva sau pe cineva.

amintíre² av vz altminteri

amintíre¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 38 / Pl: ~tiri / E: aminti] 1 Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. 2 (Îlav) În ~ a cuiva (sau a ceva) Ca semn că cineva (sau ceva) nu a fost dat uitării. 3 Imagine păstrată în memorie. 4 Obiect (dăruit) care amintește de cineva (sau de ceva) Si: suvenir. 5 (Lpl) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

AMINTÍ, amintesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A-i reveni în minte un fapt, un lucru din trecut. 2. Tranz. A face pe cineva să-și aducă aminte de ceva. 3. Tranz. A pomeni, a menționa ceva sau pe cineva. – Din aminte.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-șl) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

AMINTÍ, amintesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A-i reveni în minte un fapt, un lucru din trecut. 2. Tranz. A face pe cineva să-și aducă aminte de ceva. 3. Tranz. A pomeni, a menționa ceva sau pe cineva. – Din aminte.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de A(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănator cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

AMINTÍ, amintesc, vb. IV. 1. Refl. (Cu pronumele în dativ și urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «despre») A-și reproduce în minte, a-și aduce aminte. Sub căutătura aceasta iscoditoare Rizea își aminti deodată de îndoiala lui. DUMITRIU, B. F. 110. 2. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o completivă directă; uneori construit cu dativul persoanei) A face pe cineva să-și aducă aminte de ceva; a evoca. I-am amintit o dată importantă. ◊ Le aminti [țăranilor] cuvintele lui Stalin de la întîiul congres al colhoznicilor udarnici. CAMILAR, TEM. 148 ◊ Intranz. Turnul acesta ne amintește de niște timpuri de barbarie. NEGRUZZI, S. I 312. 3. Tranz. A pomeni, a menționa. Am amintit cartea aceasta doar cu titlu informativ. 4. Intranz. Am amintit și în introducere despre lucrurile acestea. – Prez. ind. și: (neobișnuit) amint (BOLINTINEANU, O. 64).

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a (- ș i) aminti. 1. Reproducere în minte a ceva întipărit în memorie; aducere-aminte. M-aș fi bucurat mai mult dacă nu mi-ar fi fost ochii in lacrimi la amintirea mamei. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării; în memoria..., spre aducere aminte. Cinstesc pe bătrîne in amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. 2. Pomenire, menționare. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 7. II. 1. Ceea ce se ține minte, lucru amintit, imagine păstrată în memorie. O amintire, ca un reflex din altă viață, se conturează înainte-mi cu forme... de vis. SADOVEANU, N. F. 25. Însăși amintirea-i cu-ncetul se pierduse. MACEDONSKI, O. I 258. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A păstra amintirea cuiva (sau a ceva) = a menține în sfera memoriei, a nu da uitării. Nici toamnele, nici primăverile de altădată Nu au lăsat urme învoi... Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, V. 24. ♦ (Rar, impropriu) Întîmplare de care cineva își aduce aminte. Îi veni din nou în cap amintirea cu jimbla. SAHIA, N. 35. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte petrecute într-o perioadă îndepărtată din viața sa; memorii. Amintiri din copilărie [titlu]. CREANGĂ.

AMINTÍ, amintesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A-i reveni în minte un fapt, un lucru din trecut. 2. Tranz. A face pe cineva să-și aducă aminte de ceva. 3. Tranz. A pomeni, a menționa ceva sau pe cineva. – Din aminte.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

amintí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amintésc, imperf. 3 sg. aminteá; conj. prez. 3 să aminteáscă

amintíre s. f., g.-d. art. amintírii; pl. amintíri

amintí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amintésc, imperf. 3 sg. aminteá; conj. prez. 3 sg. și pl. aminteáscă

amintíre s. f., g.-d. art. amintírii; pl. amintíri

AMINTÍ vb. 1. a arăta, a cita, a indica, a menționa, a pomeni, a semnala, (rar) a semnaliza, (înv.) a memora, a prenumi, (fig.) a atinge. (Problema este ~ într-un document.) 2. a evoca, a redeștepta. (A-i ~ vremurile de odinioară.) 3. a ști. (Îți ~ cum erai acum doi ani?)

AMINTÍRE s. 1. v. semnalare. 2. v. pomenire. 3. aducere-aminte, (astăzi rar) suvenir, (grecism înv.) promit. (Dulci ~.) 4. memorie, minte. (I-au rămas în ~ toate aceste lucruri.) 5. memorie, (înv.) pamente. (În ~ lui s-a ridicat un monument.) 6. semn. (Îi cere o ~ spre a nu-l uita.)

A AMINTÍ ~ésc 1. tranz. 1) (ființe, lucruri, fapte din trecut etc.) A face să apară în minte. 2) A aduce vorba în treacăt despre cineva sau despre ceva; a pomeni; a menționa. 2. intranz. A-i reveni în minte; a-și rememora. /Din aminte

AMINTÍRE ~i f. 1) v. A AMINTI. 2) Imagine păstrată în memorie. În ~ea cuiva. A lăsa o ~. 3) Obiect (dăruit sau procurat) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 4) la pl. Scriere în care sunt cuprinse memorii. [G.-D. amintirii] /v. a aminti

amintì v. a-și aduce aminte într’un mod vag despre ceva de mult întâmplat.

amintire f. aducere aminte (nu destul de limpede).

amintésc v. tr. (d. aminte). Aduc aminte, chem în memorie: Ĭ-am amintit toate. Pomenesc, menționez: a amintit și asta. V. intr. A amintit și de asta. Îmĭ amintesc, îmĭ aduc aminte.

amintíre f. Aducere aminte; obĭect care-țĭ aduce aminte: acest ceasornic e o amintire de la tata. V. suvenir.

AMINTI vb. 1. a arăta, a cita, a indica, a menționa, a pomeni, a semnala, (rar) a semnaliza, (înv.) a memora, a prenumi, (fig.) a atinge. (Problema este ~ într-un document.) 2. a evoca, a redeștepta. (~ vremurile de odinioară.) 3. a ști. (Îți ~ cum erai acum doi ani?)

AMINTIRE s. 1. citare, indicare, menționare, mențiune, pomenire, semnalare, (rar) semnalizare. (~ unui fapt semnificativ.) 2. pomenire, (înv.) pomană, pomelnic, pomină. (Pentru ~ cuiva.) 3. aducere-aminte, (astăzi rar) suvenir, (grecism înv.) promit. (Dulci ~.) 4. memorie, minte. (I-au rămas în ~ toate aceste lucruri.) 5. memorie, (înv.) pamente. (În ~ iui.) 6. semn. (Îi cere o ~ spre a nu-l uita.)

ANIMUS MEMINISSE HORRET (lat.) îi e groază sufletului meu să-și amintească – Vergiliu, „Eneida”, II, 12. Astfel începe Enea relatarea Războiului troian. V. și Horresco referens.

BEATE MEMORIAE (lat.) de fericită amintire – Un lucru, o faptă, o persoană beate memoriae.

CUI DOLET, MEMINIT (lat.) cine plătește își amintește – Cicero, „Pro Murena”, 20, 42.