Tambură

TAMBÚRĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia. – Din tc. tambur.

TAMBÚRĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia. – Din tc. tambur.

TAMBURÁ, tamburez, vb. I. Intranz. (Rar) A bate toba; p. ext. a bate ușor și ritmic în ceva. Căpitanul Klapka începu într-un tîrziu să tambureze ușor cu degetele pe masă. REBREANU, P. S. 57.

TAMBÚRĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical asemănător cu mandolina, avînd coarde de metal, cutia de rezonanță bombată și gîtul lung. Toată vremea, pe drum, l-a îngrijit căpitanul ca un frate, ziua și noaptea, cîntîndu-i din gură și cu tambura manele turcești și cîntece de palicari. CARAGIALE, O. III 49. Cîntul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mîini și frumoasa jună adormi. FILIMON, C. 67. Buzna-n casă n-oi da, Să vă cînt cu tambura. ȘEZ. V 63.

TAMBURÁ, tamburez, vb. I. Intranz. (Rar) A bate toba; p. ext. a bate ușor și ritmic în ceva. – Din tambur.

tambúră (instrument muzical) s. f., g.-d. art. tambúrei; pl. tambúre

tamburá vb., ind. prez. 1 sg. tamburéz, 3 sg. tambureáză

tambúră (mandolină) s. f., g.-d. art. tambúrei; pl. tambúre

TAMBURÁ vb. I. intr. (Italienism) A bate toba; (p. ext.) a bate ușor și ritmic în ceva; a tamburina. [< it. tamburare].

TAMBÚRĂ s.f. Mandolină cu gâtul lung și cu coardele de metal, obișnuită la popoarele arabo-persane. [< fr. tambourah].

TAMBURÁ vb. I. tr. a lustrui suprafața pieselor cu un abraziv. II. intr. a bate în tobă; (p. ext.) a bate ușor și ritmic în ceva; a tamburina. (< it. tamburare)

tambúră (-re), s. f. – Lăută. – Var. tambur. Mr. tămbără, megl. tambură. Tc. (per.) tambur (Șeineanu, II, 347; Lokotsch 2015; Ronzevalle 67), cf. ngr. ταμπουρᾶς, bg., sb. tambura, it. tamburo, fr. tambour, sp. atambor. – Der. tamburină, s. f., din fr. tambourin; tambur, s. n., din it. tamburo; tambur-major, s. m., din fr. tambour major.

A TAMBURÁ ~éz intranz. rar 1) A bate toba. 2) A lovi ușor și ritmic într-un obiect tare, producând sunete ca de tobă. /Din tambur

TAMBÚRĂ ~e f. (în Orient) Instrument muzical asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung, prevăzut cu trei coarde metalice duble, care produc sunete fiind atinse cu un plectru. /<ngr. tampúras, turc. tambura

tambură f. mandolină cu gâtul lung și cu coardele de metal: sub alba ta mână tambur’a tăcut BOL. [Turc. TAMBUR, ghitară cu coarda lungă].

1) tambúr (vechĭ) n., pl. e, și tambură f., pl. e (turc. tambur, pers. tembur, d. vgr. týmpanon și týpanon, tobă, timpină; ngr. tambúrĭ, bg. sîrb. tambura, it. tamburo, fr. tambour, tobă. V. tambur 2). Vechĭ. Un fel de mandolină cu gîtu foarte lung și cu coardele de metal. V. și mandoră.

tambură, instrument de coarde popular din familia lautei*, răspândit în Bulgaria. Poate avea până la 12 coarde, dintre care unele purtătoare ale melodiei, iar altele, de tipul burdonului (II, 2), servesc pentru acompaniament* și sunt acordate (2) în cvarte* și în cvinte*.

TAMBURĂ subst. 1. – olt. (Sd XXII). 2. Tîmbur(i) b., mold.; -ești s.