Slavici

SLÁVIC, -Ă, slavici, -ce, adj. (Înv.) Slav (2). – Slav + suf. -ic.

SLÁVIC, -Ă, slavici, -ce, adj. (Înv.) Slav (2). – Slav + suf. -ic.

SLÁVIC, -Ă, slavici, -e, adj. (Învechit) Slav. Limbi slavice.

slávic (înv.) adj. m., pl. slávici; f. slávică, pl. slávice

slávic adj. m., pl. slávici; f. sg. slávică, pl. slávice

SLÁVIC adj. v. slav, slavon, slavonesc.

slavic a. ce ține de slavi: limbi slavice: rusa, polona, boema, bulgara și sârba.

Slavici (Ioan) m. creatorul nuvelei realiste într’o limbă populară (1848-1925).

*slávic, -ă adj. (d. Slav cu sufixu noŭ -ic). Al Slavilor, slavonesc, slovenesc: limbile slavice. Adv. A vorbi slavic.

slavic adj. v. SLAV. SLAVON. SLAVONESC.

SLAVICI, Ioan (1848-1925, n. Șiria, jud. Arad), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1882). Redactor la ziarul „Timpul”; director al „Tribunei” din Sibiu (1894-1890); fondator, alături de Coșbuc și Caragiale, al revistei „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimii”. Teoretician al „realismului popular”, care indica drept surse de inspirație pentru literatură tradiția folclorică și viața poporului, a realizat un tablou autentic al satului transilvănean („Novele din popor”). Remarcabil analist, a urmărit, uneori în tonalități idilice, dragostea tinerilor („Scormon”, „Pădureanca”, „La crucea din sat”), dezumanizarea sub imperiul setei de înavuțire („Moara cu noroc”, „Comoara”), ridicarea intelectualității rurale („Budulea taichii”). Romanul social și psihologic, de formulă obiectivă, „Mara”, una dintre cele mai valoroase creații epice românești; romane istorice („Din bătrâni”); comedii („Fata de birău”); drame („Gaspar Grațiani”); povești de inspirație folclorică („Zâna zorilor”); memorialistică („Închisorile mele”, „Lumea prin care am trecut”); scrieri didactice și de popularizare.