împopoțare

ÎMPOPOȚÁ, împopoțez, vb. I. Refl. și tranz. (Reg.) A (se) împopoțona. – Et. nec.

ÎMPOPOȚÁ, împopoțez, vb. I. Refl. și tranz. (Reg.) A (se) împopoțona. – Et. nec.

împopoțá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 împopoțeáză

împopoțá vb., ind. prez. 1 sg. împopoțéz, 3 sg. și pl. împopoțeáză

împopoț(on)à v. Mold. a (se) găti cu afectațiune: gătite, împopoțonate, îmbrăcate tot după modă AL. fata babei era împopoțată CR. [Origină necunoscută].

împopoțonéz și împopoțéz (Mold. Munt.), împupuțéz (Trans.), înțoponéz (Munt.), înțoțonéz și înțorțonéz (Mold. Munt.) și țorțonéz (Trans.) v. tr. (cp. cu împupesc, țurțurĭ, zorzoane și țop 1). Înzorzonez, încarc cu prea multe haĭne și podoabe („ca mitocancele”). – La Ĭașĭ și împoschesc.