TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (I 2), brezaie (1). – Et. nec.[1]

ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.

TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (I 2), brezaie (1). – Et. nec.[1]

ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.

TÚRCĂ, turci, s. f. (Transilv., Mold.) Capră (I 2). Începînd de la Ignat și sfîrșind cu zilele crăciunului... tineretul romîn umblă cu turca, capra sau brezaia. PAMFILE, CR. 162. În sărbătorile crăciunului și-n ziua de anul nou se îmblă cu turca. MARIAN, O. II 405. ♦ Nălucă, stafie, fantomă. Toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii... turca. ALECSANDRI, T. 616. – Variantă: țúrcă s. f.

ȚÚRCĂ1 s. f. v. turcă.

ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercînd să-l arunce cît mai departe cu ajutorul altui băț; jocul la care se folosește acest bețișor. De-a țurca ne-am jucat. STANCU, D. 220. Lăncile lor... îi azvîrleau pe sus ca pe niște țurci. VISSARION, B. 44.

ȚÚRCĂ3, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din piele de oaie țurcană; țurcană. S-au îmbrăcat în niște sumăiașe și cu țurci pe cap. SBIERA, P. 113. Și-n cap [avea] o țurcă flocoasă. ODOBESCU, S. I 65. Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte... se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. I 33.

!túrca (dans) s. f. art., neart. túrcă, g.-d. art. túrcii

țúrcă s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci

túrca (joc popular) s. f. art., g.-d. túrcii

țúrcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci

TÚRCA s. art. v. capra.

ȚÚRCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)

ȚÚRCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)

țúrcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.

TÚRCĂ2 ~ci f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.

ȚÚRCĂ1 ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

ȚÚRCĂ2 ~ci f. Căciulă mare și mițoasă, confecționată din blană de oaie țurcană. /Orig. nec.

túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.

țúrcă2, țúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].

țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].

țurcă f. căciulă mare și lățoasă a muntenilor: cu a lor lungi și negre plete se coboar’ o neagră țurcă AL. [Lit. căciulă din lână țurcană].

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.

2) țúrcă1 f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.[1]

1) țúrcă f., pl. ĭ (rut. tot așa. Cp. cu țurcă 2). Căcĭulă țurcănească: (pe frunte) cu-a lor lungĭ și negre plete se coboar’o neagră țurcă (Al.).

turca s. art. v. CAPRA.

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș.(Jocul de-a ~.)

ȚURCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)

ȚURCĂ subst. (căciulă, joc). 1. – Ard (I 72); Țurca b. (16 B IV 228); – Dr. (BCI VIII 23). 2. Țurcaș, fam. act. 3. -an: Țurcan b. (Buc; CL); -ul (Sd XVI) sau < adj. țurcan(ă); cu ortg. germ.; Zurkan diacon 1736 (Sucev 141).

țurcă s. f. sg. vulvă.