VIOLONCÉL, violoncele, s. n. Instrument muzical cu coarde și arcuș asemănător cu vioara3, dar de dimensiuni mult mai mari, cu un timbru mai grav și care se ține în poziție verticală; cello. [Pr.: vi-o-. – Pl. și: violonceluri] – Din fr. violoncelle, it. violoncello.

VIOLONCÉL, violoncele, s. n. Instrument muzical cu coarde asemănător cu vioara3, însă mult mai mare decât aceasta și având un timbru mai grav; cello. [Pl. și: violonceluri] – Din fr. violoncelle, it. violoncello.

VIOLONCÉL, violoncele, s. n. 1. Instrument muzical cu patru coarde și cu arcuș, asemănător cu vioara, dar mai mare decît aceasta și avînd un timbru grav. ◊ Fig. Crivățul și-a îngroșat glasul, a prins să geamă pe strune de violoncel și să mugească în alămurile unei fanfare nevăzute. C. PETRESCU, A. 274. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la violoncel (1). Are orchestră? – N-are, dar puteam s-o organizez, că la urma urmelor ce-mi trebuie? Opt viori, două violoncele, o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303.

violoncél (vi-o-) s. n., pl. violoncéle

violoncél s. n. (sil. vi-o-), pl. violoncéle

VIOLONCÉL s. (MUZ.) cello.

VIOLONCÉL s.n. Instrument muzical cu coarde și arcuș, de forma viorii, mult mai mare decât aceasta și cu un timbru mai grav. [Pron. vi-o-. / cf. fr. violoncelle, it. violoncello].

VIOLONCÉL s. n. instrument muzical cu coarde și arcuș, din familia violinei, mult mai mare și cu un timbru mai grav; cello. (< fr. violoncelle, it. violoncello)

VIOLONCÉL ~e n. Instrument asemănător cu vioara, însă de dimensiuni mult mai mari și cu un timbru mai grav. /<it. violoncello, fr. violoncelle

violoncel n. vioară foarte mare numită și bas.

*violoncél n., pl. e (it. violoncello, dim. d. violone, care e augm. d. vióla, vioară). Vioară (mijlocie între vioară și contrabas) din care se cîntă șezînd pe scaun și ținînd-o între genuchĭ.

VIOLONCEL s. (MUZ.) cello.

violoncel (it., engl., germ. violoncello; fr. violoncelle), instrument cu coarde și cu arcuș*, făcând parte din familia violinei*, având funcția de bas (II). Are aceeași alcătuire ca a vl., dar dimensiuni diferite (lungimea totală de 765 mm, lățimea în partea de sus de 350 mm, lățimea în partea de jos de 440 mm) și acordaj (1) diferit. Coarda 1 -la, coarda 2 – re, coarda 3 – sol, coarda 4 – Do, adică cu o octavă suv acordajul violei*. V. are poziția verticală în timpul interpretării, ceea ce a adăugat componenței sale și un cui (picior) de sprijin al corpului instr. pe podea. Arcușul v. păstrează forma aceluia de vl., având însă alte dimensiuni (lungimea de 70 cm și greutatea de 70-75 gr.). Ambitus-ul (1) v. este de la Do – la3 (mi4). Factura melodică a v. susținută de dulceața timbrului* grav, de o deosebită expresivitate și intensitate* (mai puternică decât a violei) îi conferă v. atât rolul basului din orch. simf. (orch. de cameră, cvartet (1) de coarde) cât și un important rol solistic. În partiturile* simf., se notează pe un portativ* sub partida* violei, notele fiind scrise în cheia* fa, cheia do de tenor și cheia sol. Originea v. se află în sec. 16, în familia violelor* (viola da gamba*). Avea la început cinci corzi (chiar șase), cunoscându-se lucrări de Domenico Gabrielli și Leopold Mozart scrise pentru un astfel de instr. Cu timpul s-a stabilit la cele patru corzi cunoscute astăzi. Sec. 18 aduce schimbări și în poziția de susținere a instr. (până acum fusese ținut în mână, sprijinit de picior), adăugându-i-se cuiul pentru a fi susținut de podea. Această nouă poziție eliberează mâna stângă de greutatea instr. și dă posibilitate interpretului de a-și desfășura și perfecționa tehnica instr. Virtuozi ai v. se cunosc începând cu sec. 17 (Baptistini), sec. 18 (Boccherini, Jean-Luis Duport), sec. 19 (Romberg), sec. 20 (Pablo Casals). Dezvoltarea tehnicii instr. a determinat apariția unei literaturi violoncelistice bogate, de o mare expresivitate și virtuozitate. Prin cele șase Suite pentru v. solo, J.S. Bach relevă posibilitățile melodico-polif. ale instr. Între concertele clasice, se numără acelea de Haydn și Boccherini. Epoca romantică și postromantică îi îmbogățește expresivitatea în lucrări concertante pentru v. semnate de Schumann, Saint-Saëns, Ceaikovski, Brahms, Dvořak. Literatura concertantă românească contemporană dedicată v. este de asemenea bogată în lucrări care pun în valoare posibilitățile tehnice și expresive ale instr. Amintim dintre acestea Simfonia concertantă de Enescu, concertele scrise de Wilhelm G. Berger, Dumitru Bughici, Paul Constantinescu, Alfred Mendelsohn, Anatol Vieru ș.a. Abrev. în partituri: v.-cel; cello (rar).