TÎMP, -Ă, tîmpi, -e,
adj. 1. Tîmpit. Tîmp nu-i; se poartă cîteodată ca și cum ar fi în puterea sănătății. SADOVEANU, P. M. 17. Spre orașul plin de turle Stau privind c-un aer tîmp. TOPÎRCEANU, P. 216. Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și tîmp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. ◊ (Adverbial) Oarță rîdea tîmp, dezvelindu-și gingiile lăptoase. C. PETRESCU, R. DR. 237. ◊ (Substantivat) Ascultă gură-cască și cu ochi de timp. GALACTION, O. I 54.
2. (Despre instrumente ascuțite) Cu vîrful sau tăișul tocit, știrbit. Sinălăul este un cuțit gros, tîmp, nu mult încovoiat. PAMFILE, I. C. 43.
tîmp (-pă), adj. –
1. Tocit, știrb. –
2. Obtuz, tont, prost.
Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp- (REW 8626), astfel că tîmpă,
s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin
lat. sau mai bine (*timpa,
cf. calabr. timpa „prăpastie”, timpariellu „muncel”, timpune „colnic”,
campid. temba „bulgăre de pămînt”,
sicil. timpa prăpastie,
sp. atempa „pășuni în locuri joase”,
cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeași familie cu
lat. tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”,
germ. stumpf „tocit”.
Der. tîmpi,
vb. (a roade, a toci; a idioți, a îndobitoci); tîmpeală (
var. tîmpenie),
s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiș,
s. n. (
înv., oblic); tîmpitor,
adj. (care prostește); tupi (
var. Mold., tuchi),
vb. (a nivela; a năuci; a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității,
cf. piti; tupila,
vb. refl. (a se reduce, a se micșora), de la tupi ca pitula de la piti; tupiliș,
adv. (pe ascuns, pe furiș),
cf. pituliș. –
Cf. întîmpina.
timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V.
templu și
tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr’o muncă maĭ intensă.
La timp, cînd trebuĭe.
Din timp, devreme: a te aproviziona din timp.
În acelașĭ timp, tot odată.
Din timp în timp, din cînd în cînd.
În ainte de timp, prea devreme, prematur.
Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și
tîmp. – Și masc.
timpĭ într’un doc. muntenesc din 1651.