ȚULÚC, țuluci, s. m. (Reg.) Moț1, ciuf. – Cf. bg. culuf, rom. zuluf.

ȚULÚC, țuluci, s. m. (Reg.) Moț1, ciuf. – Cf. bg. culuf, rom. zuluf.

ȚUCULÚC s. n. v. țuluc.

ȚULÚC, țuluci, s. m. (Regional) Moț, ciuf. De-abia mi-i lua pe Gerilă de țuluc și l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi cîtuși de cît. CREANGĂ, P. 246. – Variantă: țuculúc s. n.[1]

ȚUȚULÚC s. n. v. țuluc.

țulúc (reg.) s. m., pl. țulúci

țulúc s. m., pl. țulúci

ȚULÚC s. v. moț.

ȚULÚC s. m. (Mold.) Zuluf. (din bg. zuluf, culuf)

ȚULÚC ~ci m. pop. Smoc de păr zbârlit; moț; ciuf. /< bulg. țuluf, ngr. tsulúfi

tutulúc, -ă, tutulúci, -ce, adj. (reg.) prostănac.

țuluc n. Mold. chică: mi-l lua de țuluc CR. [Cf. gr. mod. TSULÚFI, zuluf].

țulúc n., pl. e (ngr. dzulufi [scris tzu-], zuluf). Mold. Fam. A apuca de țuluc, a apuca de chică (de păr), a trage o păruĭală. V. cĭuf, moț.

zulúf m. (turc. züluf, d. pers. zülf; ngr. zulúfi și dzulúfi [scris tz-], de unde rom. țuluc. Cp. cu țumburuc). Fire de păr unite și răsucite în spirală paralel unele altora, cum era moda în timpu perucilor, cum purtaŭ cocoanele pînă pe la 1880 și cum îs și percĭuniĭ Jidanilor.

țuluc s. v. MOȚ.