TRÚFĂ1, trufe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ (Tuber). 2. Produs de cofetărie făcut dintr-o cremă de ciocolată. – Din fr. truffe.

TRÚFĂ2, trufe, s. f. (Înv.) Trufie. – Lat. *trufa.

TRÚFĂ1, trufe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ (Tuber). 2. Produs de cofetărie făcut dintr-o cremă de ciocolată. – Din fr. truffe.

TRÚFĂ2, trufe, s. f. (Înv.) Trufie. – Lat. *trufa.

TRÚFĂ, trufe, s. f. Ciupercă comestibilă în formă de cartof, de culoare violetă-negricioasă, care crește în pădurile de stejari din sudul Franței și din nordul Italiei, sau cultivată ca plantă alimentară (Tuber). Ce vom avea la masă?... Fazani umpluți cu trufe. ALECSANDRI, T. II 243.

trúfă s. f., g.-d. art. trúfei; pl. trúfe

trufá vb., ind. prez. 1 sg. truféz, 3 sg. și pl. trufeáză

trúfă (ciupercă, trufie) s. f., g.-d. art. trúfei; pl. trúfe

TRÚFĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

TRÚFĂ s. (BOT.) trufă de iarnă (Tuber melanosporum) = trufă neagră; trufă de vară (Tuber aestivum) = trufă văratică; trufă neagră v. trufă de iarnă; trufă văratică v. trufă de vară.

TRÚFĂ s.f. 1. (Liv.) Inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ♦ Abuz de încredere, escrocherie. 2. Gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, de culoare violetă-negricioasă, având forma unui cartof. 3. Produs de cofetărie preparat cu o cremă de unt și ciocolată. [< fr. truffe, it. truffa, prov. trufa < lat.t. tufera].

TRUFÁ vb. tr. 1. a garnisi cu trufe (2). 2. (fam.) a împăna, a umple (cu). 3. a înșela, a duce de nas; a escroca. (< fr. truffer)

TRÚFĂ s. f. 1. inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ◊ abuz de încredere, escrocherie. 2. gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, violete-negricioase, de forma unui cartof. 3. produs de cofetărie pe bază de cremă de unt și ciocolată. 4. nas al unui câine. (< fr. truffe)

trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137).

TRÚFĂ ~e f. 1) Ciupercă comestibilă în formă de cartof, de culoare violetă-negricioasă, care se dezvoltă în pământ. 2) Preparat alimentar din cremă de ciocolată. /<lat. trufa

trufă f. gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, fără cotor nici rădăcină, se găsesc sub pământ unde câinii și porcii anume dresați le găsesc prin mirosul lor cel fin: fazani umpluți cu trufe și stridii de Lucrin AL. (= fr. truffe).

1) trúfă, V. trufie.

2) *trúfă f., pl. e (fr. truffe. V. cartof). Un fel de cĭupercă gustoasă care crește pe supt pămînt și pe care oameniĭ o descopere servindu-se de porcĭ orĭ de cînĭ, de la care o ĭaŭ îndată ce aŭ găsit-o (tuber melanósporum saŭ tuber cibárium).

trufíe f. și (vechĭ) trúfă f., pl. e (vgr. tryphé, desfătare, molicĭune). Mîndrie deșeartă: un om, un răspuns plin de trufie. – Vechĭ și trufășie și -așíe (Tkt.).

trufă s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.

trufá vb. I (franțuzism) A umple (cu) ◊ „Introducerea, joncțiunea părților și momentelor epilogale au fost trufate cu citate-aforisme, citate-meditații și citate-lozinci.” R.l. 5 IV 72 p. 2 (din fr. truffer)

TRUFĂ subst., variantă la trufie. 1. Trufești s. (13 – 15 B 61). 2. Cf. Truha b., dobr. (RI XI 209). 3. Trufaș (Moț) < subst.; – ard. (Var 20); – Petriia (17 A IV 504); -ul, Ioan (Sd VI 314). 4. Cf. Trufșilă, Dima (Sd VII 39).