SĂRĂCÉI s. m. pl. Soldați din cavaleria neregulată a Munteniei și a Moldovei. Sărăceii 500 și scutelniceii 500. Aceștii erau călărimea Bucureștilor. BĂLCESCU, O. I 13.

SĂRĂCÉI s. m. pl. (Înv.) Soldați din cavaleria neregulată a Munteniei și a Moldovei. – Tc. sarıca.

SĂRĂCÉL adj., s. v. sărăcuț.

sărăcéi s.m. pl. (înv.) corp de călăreți în număr de 500 care, împreună cu scutelnicii (v.), formau călărimea Bucureștiului sub căpitanul spătăriei (v.).

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

sărăcei m. pl. od. corp de călăreți în număr de 500 cari, împreună cu scutelnicii, formau călărimea Bucureștilor sub căpitanul spătăriei: sărăcei, scutelnici, ageri călăreți BOL. [Formă românizată din saragele].

sărăcéĭ m. pl. (formă romanizată din sarigele, saragele și sarangele, cum s’a zis întîi, d turc. saryca, gălbuĭ, gălbior, nume dat odinioară celeĭ celeĭ maĭ vechĭ călărimĭ turceștĭ, înlocuită pe urmă cu spahiiĭ fără ca numele să dispară, din cauza hainelor saŭ steaguluĭ lor, d. sarv, galben). Un corp de 500 de călărețĭ iregularĭ care, împreună cu ceĭ 500 de scutelnicĭ, constituĭaŭ călărimea Bucureștilor și eraŭ comandațĭ de căpitanu spătăriiĭ (Șăĭn.).

sărăcel adj., s. v. SĂRĂCUȚ.