SÂSÂITÚRĂ, sâsâituri, s. f. Sunet carcteristic scos de șerpi, gâște etc.; sâsâit1. ♦ Sunet rezultat din rostirea repetată a interjecției „ss!” (cu scopul de a obține liniște). [Pr.: -sâ-i-] – Sâsâi + suf. -tură.

SÂSÂITÚRĂ, sâsâituri, s. f. Sunet caracteristic scos de șerpi, gâște etc.; sâsâit1. ♦ Sunet rezultat din rostirea repetată a interjecției „ss!” (cu scopul de a obține liniște). [Pr.: -sâ-i-] – Sâsâi + suf. -tură.

SÎSÎITÚRĂ, sîsîituri, s. f. Zgomot asemănător sunetului scos de șerpi, gîște etc.; sîsîit. ♦ Sunet rezultat din rostirea repetată și prelungită a sunetului «s» (cu scopul de a obține liniște). Freamăt neîncetat și sîsîituri, în vreme ce pe scenă domni în fracuri discutau. DUMITRIU, B. F. 160.

sâsâitúră (-sâ-i-) s. f., g.-d. art. sâsâitúrii; pl. sâsâitúri

sâsâitúră s. f. (sil. -sâ-i-), g.-d. art. sâsâitúrii; pl. sâsâitúri

SÂSÂITÚRĂ s. 1. v. șuierătură. 2. v. sâsâit.

săsăitură f. șuierătură.

sîsîitúră f., pl. ĭ. Sîsîĭală, sunet sîsîit.

SÎSÎITURĂ s. 1. fîsîitură, șuierătură. (~ de șerpi.) 2. sîsîială, sîsîit. (Se aude o ~.)