SÂSÂÍ, sấsăi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâsâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

SÂSÂÍRE, sâsâiri, s. f. Faptul de a sâsăi; sâsâit1. – V. sâsâi.

SÂSÂÍ, sấsâi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâșâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos, pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

SÂSÂÍRE, sâsâiri, s. f. Faptul de a sâsâi; sâsâit1. – V. sâsâi.

SÎSÎÍ, sî́sîi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre gîște, șerpi etc.; p. ext. despre oameni) A scoate un sunet asemănător unui «s» prelungit. Femeile sîsîiau ca gîștele, minunîndu-se și clătinîndu-și capul, manifestînd astfel și mai vădit admirația pentru cele auzite. ARDELEANU, D. 93. Aude: sss!... sss!... sss!... un zgomot cum face gîsca, cînd e cloșcă; cînd colo, vede pe Vlad, sîsîind amarnic. ȘEZ. V 132. ◊ Fig. Vadul își murmură cîntul și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. ♦ (Despre lemne) A produce un sunet șuierător cînd ard (din cauza apei pe care o degajează, fiind prea verzi); a fîsîi. 2. A vorbi defectuos, deformînd unele sunete, pronunțînd «s» în loc de «ș».

SÎSÎÍRE, sîsîiri, s. f. Sîsîit1. Gîștele lățoase... claponii... rațele... se năpusteau de toate părțile, se înghesuiau. Sîsîirile... tulburară liniștea vecinătății. MACEDONSKI, O. III 49.

sâsâí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sấsâi, 3 sấsâie, imperf. 3 sg. sâsâiá; conj. prez. 3 să sấsâie

sâsâíre s. f., g.-d. art. sâsâírii; pl. sâsâíri

sâsâí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. sâsâi, 3 sg. și pl. sâsâie, imperf. 3 sg. sâsâiá

sâsâíre s. f., g.-d. art. sâsâírii; pl. sâsâíri

SÂSÂÍ vb. 1. v. șuiera. 2. (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Un om care ~ când vorbește.) 3. a fâșâi. (Lemnele ~ în sobă.)

SÂSÂÍ vb. v. fâsâi, foșni, suna, susura, sopoti, șopti, șușoti, șușui.

A SÂSÂÍ sâsâi intranz. 1) (mai ales despre gâște sau despre șerpi) A scoate sunete specifice asemănătoare sunetului „s” prelungit. 2) (despre obiecte umede ce ard) A produce un zgomot specific ușor în timpul arderii; a sfârâi. 3) (despre persoane) A pronunța „s” în loc de „ș”; a avea o pronunție defectuoasă a sunetului „ș”. /Onomat.

sâsâi, sâsâie, s.n. (reg.) 1. hambar de cereale; sâsâiac. 2. ladă mare în care se păstrează cereale.

săsăì v. 1. a înlocui sunetul ș cu s; 2. a șuiera, vorbind de șerpi. [Onomatopee].

sîsîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. de forma luĭ fîsîĭ, fîșîĭ, vîjîĭ). Vorbesc pronunțînd s îld. ș saŭ cu oare-care defect din cauza lipseĭ dinților. V. intr. și tr. Șușuĭ, liniștesc un prunc care plînge pronunțînd încet și repetat sunetu s: mama sîsîĭa copilu. Impun tăcere în mulțime pronuntind discret sunetu s.

SÎSÎI vb. 1. a fîsîi, a șuiera. (Șerpii ~.) 2. (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Un om care ~ cînd vorbește.) 3. a fîșîi. (Lemnele ~ în sobă.)

sîsîi vb. v. FÎȘÎI. FOȘNI. SUNA. SUSURA. ȘOPOTI. SOPTI. ȘUȘOTI. ȘUȘUI.