SURGHIÚN2, surghiunuri, s. n. (Astăzi rar; și în forma surgun) Exil, deportare, surghiunire. Cei care aveau curajul să-și manifeste iubirea de țară, erau trimiși in surgun. IBRĂILEANU, SP. CR. 73. Greacă adusă din Țarigrad de cucoana Luxandra Cîmpineanca cînd s-a întors din surghiun din țara turcească. GHICA, S. 296. Să ai... mulțămirea de a scrie poronca de arestuire și de surgun a lui Radu. ALECSANDRI, T. 1407. ◊ Expr. (Popular) A da cuiva surghiun = a izgoni pe cineva. Să ne strîngem fete multe Să dăm răvășăl la curte; Să iasă răvașul bun Să dăm la babe surgun. SEVASTOS, C. 154. ♦ Stare, situație de exilat; fig. pribegie, înstrăinare. Aici și-a plîns amărăciunile surghiunului gingașul poet al Romei. VLAHUȚĂ, R. P. 46. – Pl. și: surghiune (GHICA, S. A. 66). – Variantă: surgún, surgune, s. n.